Adevărul amar: Cum un singur telefon mi-a destrămat familia și a frânt încrederea bunicii

— Nu te mai cred, Irina! Nu după ce am auzit la telefon! — vocea bunicii răsuna spart, ca o ușă trântită într-o casă goală. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, altădată blândă, era acum tăioasă ca o lamă. În bucătăria mică din apartamentul de la etajul patru, timpul părea să fi încremenit între noi două.

Totul a început într-o joi ploioasă, când am primit acel telefon de la verișoara mea, Camelia. — Irina, trebuie să vii urgent la bunica! S-a întâmplat ceva ciudat. Am alergat pe scări, cu inima bătându-mi nebunește. Bunica stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și telefonul fix încă ridicat. — Ce-ai făcut, Irina? Cum ai putut? — m-a întrebat, iar eu nu înțelegeam nimic.

În acea zi, cineva sunase la bunica și îi spusese că eu am încercat să-i vând apartamentul fără știrea ei. Că am vorbit cu un notar și că totul era deja aranjat. Era o minciună sfruntată, dar vocea de la telefon semăna cu a mea. — Am auzit clar! Era vocea ta! — insista bunica, iar eu mă simțeam prinsă într-un coșmar din care nu mă puteam trezi.

Familia s-a adunat rapid. Unchiul Viorel a venit cu soția lui, Lidia, și cu fiul lor adolescent, Radu. Camelia stătea într-un colț, evitându-mi privirea. — Irina, dacă ai făcut ceva ilegal, trebuie să recunoști! — a spus Lidia, cu voce rece. M-am uitat la fiecare dintre ei, căutând un strop de înțelegere. — Nu am făcut nimic! N-aș face niciodată așa ceva! — am strigat, dar cuvintele mele se izbeau de pereți.

Bunica nu mai voia să mă vadă. M-a dat afară din casă, spunând că nu mai are nevoie de ajutorul meu. Am plecat plângând pe scări, cu genunchii moi și sufletul sfâșiat. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am întrebat cine ar putea să facă așa ceva și de ce. Am crescut-o pe bunica după ce mama a murit și tata s-a recăsătorit și a plecat în Italia. Eu eram cea care îi făcea cumpărăturile, îi aducea medicamentele și îi citea ziarul în fiecare dimineață.

Zilele au trecut greu. Familia mă evita, iar vecinii mă priveau ciudat pe scară. Am încercat să vorbesc cu bunica prin ușă, dar nu voia să mă asculte. — Nu mai am ce discuta cu tine! — striga ea din spatele ușii metalice. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Într-o seară, Camelia m-a sunat plângând. — Irina… trebuie să-ți spun ceva. Eu am pus-o pe prietena mea să sune la bunica și să se dea drept tine. Nu voiam decât să văd dacă bunica ține mai mult la mine sau la tine… Nu credeam că o să iasă atât de rău! — vocea ei era spartă de remușcări.

Am simțit cum furia și tristețea se amestecau în mine ca o furtună. — Cum ai putut? De ce ai făcut asta? — am întrebat printre lacrimi. — Mereu ai fost favorita ei… Eu eram mereu pe locul doi… — a șoptit Camelia.

Am mers împreună la bunica să-i spunem adevărul. Camelia a recunoscut totul în fața familiei. Bunica a început să plângă și m-a luat în brațe după atâtea zile de tăcere și suspiciune. Dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice pe suflet.

— Iartă-mă, Irina… Am greșit că nu te-am crezut — mi-a spus bunica printre suspine. Dar eu știam că nimic nu va mai fi ca înainte. Încrederea se rupe ușor și se lipește greu.

Familia s-a destrămat încet-încet după acel episod. Unchiul Viorel nu mai venea la mesele de duminică, iar Camelia s-a mutat la Cluj pentru studii și nu ne-am mai văzut decât rar. Eu am rămas lângă bunica până la sfârșit, dar între noi plutea mereu umbra acelei trădări.

Mă întreb adesea: cum putem repara ceea ce s-a frânt? Oare merită să mai avem încredere în cei dragi după ce ne-au rănit atât de tare? Poate timpul vindecă totul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?