Umbre pe scara blocului: Povestea unei bătrâne invizibile

— Doamnă, vă rog, dați-vă puțin la o parte, mă grăbesc!
Vocea tinerei răsună tăios pe scara blocului, iar eu, cu sacoșa grea în mână și bastonul sprijinindu-mi genunchiul bolnav, încerc să mă lipesc de perete. Mă uit la ea: blondă, cu căști în urechi, privirea fixată în telefon. Nici nu mă vede cu adevărat. Mă simt ca o umbră.

Așa începe fiecare seară pentru mine, Ljubica. Am 73 de ani și locuiesc în același apartament din cartierul Titan de când m-am căsătorit cu Ilie, Dumnezeu să-l ierte. Pe vremea aceea, scara era plină de copii care alergau, vecinii se salutau cu „Să trăiți!” și „Ce mai faceți?”. Acum, totul e tăcere. Doar pași grăbiți și uși trântite.

În seara aceea, după ce fata a trecut pe lângă mine fără să mă privească, am rămas câteva clipe nemișcată pe treaptă. M-am întrebat: când am devenit invizibilă? Când au început oamenii să treacă pe lângă mine ca pe lângă un ghiveci prăfuit?

Ajung greu la etajul trei. Mâinile îmi tremură când încerc să bag cheia în ușă. Din apartamentul vecin se aud râsete și muzică tare. E familia lui Cătălin, băiatul doamnei Stanciu. Îl știu de mic, îi dădeam mere caramelizate la colțul blocului. Acum nu mă mai salută nici el.

În casă e liniște. Prea multă liniște. De când a murit Ilie, pereții par să se strângă în jurul meu. Fata mea, Mirela, locuiește la Brașov. Vine rar, are serviciu, copii, viață agitată. Îmi spune mereu la telefon: „Mamă, să nu ieși prea mult pe scări, să nu cazi!” Dar nu înțelege că nu scările mă dor cel mai tare, ci faptul că nimeni nu mă mai vede.

Într-o zi, am decis să fac ceva. Am copt plăcinte cu brânză și le-am pus pe o tavă mare. Am bătut la ușa vecinilor: la doamna Stanciu, la familia lui Cătălin, la tânăra blondă care m-a împins pe scări. Toți au deschis ușa cu mirare.

— Bună ziua! Am făcut plăcinte și m-am gândit să împart cu dumneavoastră.

Unii au luat tava fără să spună nimic. Alții au zâmbit forțat. Tânăra blondă a spus doar „Mulțumesc” și a închis ușa repede. M-am întors în apartament cu sufletul greu.

Seara, am primit un telefon de la Mirela.

— Mamă, am auzit că ai bătut pe la uși cu plăcinte! Nu te mai umili! Oamenii nu mai sunt ca pe vremuri…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să mă umilesc. Voiam doar să simt că fac parte din ceva. Să nu fiu doar o bătrână care ocupă spațiul pe scară.

A doua zi dimineață, am ieșit să duc gunoiul. Pe scări era Cătălin.

— Bună dimineața, doamnă Ljubica! Plăcintele au fost foarte bune… Mama zice că îi e dor de vremurile când făceați cozonaci împreună.

Am zâmbit larg pentru prima dată după mult timp.

— Poate facem iar într-o zi…

— Da… Poate…

Dar știam că „poate” e doar un cuvânt gol.

În zilele următoare am observat că oamenii mă privesc altfel pe scară. Unii mă salută scurt, alții doar dau din cap. Dar tot e ceva. Totuși, tânăra blondă continuă să treacă pe lângă mine ca și cum n-aș exista.

Într-o seară ploioasă, am alunecat pe scări. Sacoșa mi-a căzut din mână și m-am lovit la genunchi. Am strigat după ajutor, dar nimeni n-a ieșit din apartamentele lor. Am rămas acolo câteva minute bune, udă și speriată, până când portarul blocului, nea Ghiță, m-a ajutat să mă ridic.

— Nu vă supărați, doamnă Ljubica… Oamenii nu mai au timp nici pentru ei, darămite pentru alții…

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi.

— Dar eu exist… Eu sunt aici…

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ajutat vecinii: când le-am ținut copiii în brațe ca să poată merge la piață, când am dat sare sau zahăr celor care rămâneau fără… Acum nimeni nu mai are nevoie de mine.

Mirela a venit după două săptămâni. A intrat grăbită în casă și a început să strângă prin bucătărie.

— Mamă, trebuie să te gândești serios să te muți la noi… Nu poți rămâne singură aici!

— Și dacă mă mut? O să fiu tot invizibilă printre străini…

S-a oprit din treabă și m-a privit lung.

— Mamă… Nu vreau să te pierd.

— Dar eu m-am pierdut deja…

A plecat supărată. Eu am rămas privind pe geam la blocurile gri și la copiii care se joacă rar printre mașini parcate aiurea.

Într-o duminică dimineață, am coborât iar pe scări. Tânăra blondă stătea jos pe treaptă și plângea în tăcere.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.

S-a uitat la mine mirată.

— Nimic… Nu contează…

M-am așezat lângă ea fără să spun nimic. După câteva minute a început să vorbească despre problemele ei: părinți divorțați, serviciu stresant, lipsa prietenilor adevărați.

— Știți… Nici eu nu mă simt văzută uneori…

Am zâmbit trist.

— Poate că toți suntem invizibili câteodată…

De atunci ne salutăm mereu pe scară. Uneori schimbăm două vorbe despre vreme sau despre flori.

Acum stau la fereastră și privesc lumea grăbită din jurul meu. Mă întreb: oare cât valorează o viață dacă nimeni nu-și mai amintește de tine? Oare chiar trebuie să ne pierdem unii pe alții ca să ne dăm seama cât de mult contează o privire sau un salut?