Când trecutul nu vrea să moară: Întoarcerea la liceu

— Nu pot să cred că am ajuns aici, mi-am spus în timp ce mă uitam la clădirea veche a liceului „Mihai Eminescu” din Ploiești. Mirosea a ploaie și a frunze ude, iar inima îmi bătea ciudat, ca și cum ar fi știut că urmează ceva important. Am tras aer adânc în piept și am intrat în sala festivă, unde deja se adunaseră foștii colegi. Pe unii îi recunoșteam după ochi, pe alții doar după voce. Râsete, strângeri de mână, glume despre kilogramele în plus și părul alb. M-am așezat la o masă lângă Irina și Sorin, vechii mei prieteni, și am început să depănăm amintiri.

— Ce faci, Ana? Cum e viața la București? m-a întrebat Irina cu un zâmbet cald.

— Ca la carte: serviciu, copii, facturi… Nimic spectaculos, am răspuns, încercând să par relaxată.

Adevărul era că viața mea nu era deloc așa cum mi-o imaginasem la 17 ani. Eram contabilă la o firmă mică, mă luptam cu ratele la bancă și cu un soț care nu mă mai asculta de ani buni. Copiii erau mari și plecați la facultate. Mă simțeam singură, dar nu voiam să recunosc asta nici măcar în fața mea.

— Uite-l pe Vlad! a exclamat Sorin brusc.

Am ridicat privirea și atunci l-am văzut. Vlad. Primul meu iubit, băiatul care mi-a frânt inima în clasa a douăsprezecea. Nu-l mai văzusem de atunci. Părul îi era grizonat, dar ochii aceia albaștri erau la fel de vii ca odinioară. Când privirile ni s-au întâlnit, am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Pentru o clipă, am avut impresia că am din nou 17 ani.

Vlad s-a apropiat încet, cu un zâmbet timid.

— Bună, Ana. Ce surpriză să te văd aici…

— Bună, Vlad. Și pentru mine e o surpriză… n-am crezut că o să vii.

— Nici eu n-am fost sigur până în ultimul moment. Dar… am simțit că trebuie să vin.

Vocea lui era caldă, dar purta o urmă de regret. Am schimbat câteva cuvinte banale despre serviciu și familie. Vlad era divorțat, avea un băiat de 20 de ani care studia medicina la Iași. Locuia tot în Ploiești și lucra ca inginer la o fabrică de piese auto.

Pe parcursul serii, am încercat să mă concentrez pe discuțiile cu ceilalți colegi, dar privirea lui Vlad mă urmărea peste tot. La un moment dat, m-a invitat afară să fumăm o țigară.

— Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost dacă nu ne-am fi despărțit atunci? m-a întrebat el brusc.

Am rămas fără cuvinte. În mintea mea se derulau toate acele zile de vară când ne plimbam prin parc sau stăteam pe banca din fața blocului lui, visând la viitor.

— M-am gândit… dar viața ne-a dus pe drumuri diferite, am spus încet.

— Știi… mereu am regretat că nu am avut curajul să lupt pentru noi. Tata voia să plec la facultate la Cluj și mi-a spus că dragostea e pentru mai târziu. Am ascultat de el și te-am pierdut…

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cât am plâns atunci, cât de singură m-am simțit când Vlad a dispărut fără explicații.

— Și eu am suferit mult… Dar apoi m-am măritat cu Dan și am încercat să uit.

— Ești fericită?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu eram fericită. Dar nici nu voiam să recunosc asta cu voce tare.

— Nu știu… Poate că fericirea e doar o iluzie după o anumită vârstă.

Vlad a zâmbit trist.

— Poate că da… sau poate că ne mințim singuri ca să putem merge mai departe.

Am rămas tăcuți câteva minute, ascultând ploaia care bătea în geamuri. În jurul nostru, lumea râdea și dansa pe muzica anilor ’90. Dar eu simțeam că sunt prinsă între două lumi: trecutul care mă chema înapoi și prezentul care mă ținea captivă într-o viață care nu-mi mai aparținea.

La finalul serii, Vlad m-a condus până la mașină.

— Ana… dacă vreodată vrei să vorbim sau doar să bem o cafea… știi unde mă găsești.

Am dat din cap și am plecat fără să privesc înapoi. Toată noaptea nu am putut dormi. M-am gândit la alegerile mele, la ce aș fi putut face altfel. Dimineața, Dan mi-a făcut cafeaua fără să spună nimic despre întâlnire. Era absent, ca de obicei.

În zilele următoare, mesajul lui Vlad a rămas neșters pe telefon: „Sper că ești bine.”

M-am întrebat dacă să-i răspund sau nu. Dacă să risc totul pentru o șansă la fericire sau să rămân prizoniera unei vieți comode, dar goale de sens. Familia mea ar fi scandalizată dacă ar afla că mă gândesc la alt bărbat după atâția ani de căsnicie. Mama mi-ar spune că trebuie să-mi văd de copii și de casă, că „așa e viața”. Dar oare chiar trebuie să trăim mereu după regulile altora?

Poate că fiecare dintre noi are un „Vlad” pe care l-a pierdut cândva și o întrebare care nu-i dă pace: dacă ai avea curajul să-ți urmezi inima acum, ai face-o? Sau ai rămâne blocat într-un trecut care nu-ți mai aparține?