Duminica în care s-a rupt totul

— Mădălina, nu mai pune sare, mama știe că nu are voie! — vocea lui Vlad, soțul meu, răsună tăios peste masa încărcată cu sarmale și friptură, iar privirea lui mă arde. Mâna îmi tremură ușor deasupra farfuriei doamnei Mariana, mama lui, care mă privește cu o răceală pe care nu am mai simțit-o niciodată. Simt cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bate nebunește. De ce trebuie să fie mereu atât de tensionat aici?

— Lasă fata în pace, Vlad! — intervine domnul Ion, socrul meu, cu voce groasă. — Dacă nu știe regulile casei, nu e vina ei.

Mă simt mică, stingheră, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Încerc să zâmbesc, dar buzele mi se strâng într-o linie subțire. De fiecare dată când venim aici, simt că nu sunt de-ajuns. Că orice gest al meu e greșit. Că nu sunt „de-a lor”.

— Nu-i nimic, Mădălina, nu te supăra — oftează Mariana, dar tonul ei e mai degrabă acuzator decât împăciuitor. — Poate la voi acasă nu se ține cont de sănătate.

Vlad oftează și-și dă ochii peste cap. Eu mă uit la el, așteptând să mă apere, dar el tace. În schimb, sora lui, Alina, rupe tăcerea:

— Oricum, mama, ți-am zis eu că Mădălina nu prea se pricepe la gătit. Ți-am povestit ce a făcut la Crăciun? A ars cozonacul!

Râsete scurte și reci izbucnesc în jurul mesei. Mâinile mi se încleștează pe șervet. Îmi vine să fug, să urlu, să plâng. Dar rămân pe loc, cu privirea în farfurie.

— Dacă nu-ți convine aici, poți să pleci! — izbucnește Mariana brusc. — Nu te-a obligat nimeni să vii!

Vlad sare în picioare:

— Ajunge! Nu mai suportați nicio femeie lângă mine? Ce vreți de la noi?

Tensiunea atinge apogeul. Domnul Ion bate cu pumnul în masă:

— Să nu ridici tonul la mama ta! Dacă nu era ea, nici tu nu erai aici!

Alina începe să plângă teatral:

— Mereu e vina mea! Mereu eu sunt cea rea!

Simt cum totul se destramă în jurul meu. Îmi aud vocea tremurând:

— Eu… eu n-am vrut decât să ajut…

Mariana mă fixează cu ochii ei reci:

— Nu avem nevoie de ajutorul tău! Ai venit aici să ne judeci? Să ne arăți cât de bună ești tu?

Mă ridic brusc de la masă. Vlad mă prinde de mână:

— Hai să plecăm.

— Nu! — strig eu, cu lacrimi în ochi. — Nu plec până nu spuneți adevărul! Ce aveți cu mine? Ce v-am făcut?

Toți tac. Se aud doar ceasul din perete și respirațiile grele.

— Vrei adevărul? — spune Mariana încet. — Nu te-am vrut niciodată pentru fiul meu. Ai venit dintr-o familie modestă, fără avere, fără nume. Vlad merita mai mult.

Mă prăbușesc pe scaun. Vlad rămâne mut. Alina oftează teatral.

— Și atunci de ce m-ați primit? De ce m-ați mințit atâția ani?

Ion răspunde sec:

— Pentru că Vlad a amenințat că vă rupeți orice legătură cu noi dacă nu vă căsătoriți.

Simt cum tot trecutul nostru se clatină sub mine. Toate mesele de duminică, toate zâmbetele false, toate cadourile primite cu răceală… Totul a fost o minciună.

Vlad încearcă să mă ia în brațe:

— Hai acasă…

Îl resping. Mă uit la el cu ochii plini de lacrimi:

— Știai? Știai că nu mă acceptă?

El dă din cap încet:

— Am sperat că se vor schimba…

Mariana oftează:

— O mamă știe ce e mai bine pentru copilul ei.

Îmi vine să râd amar:

— Poate pentru copilul tău. Dar pentru mine? Pentru noi?

Alina intervine:

— Nu poți schimba familia în care te-ai născut.

Mă ridic din nou și-mi iau geanta:

— Nu pot trăi într-o familie care mă disprețuiește.

Vlad mă urmează pe hol:

— Te rog… Nu lăsa asta să ne despartă…

Îl privesc lung:

— Poate că adevărul trebuia spus demult.

În mașină, pe drumul spre casă, tăcerea e apăsătoare. Vlad conduce cu mâinile strânse pe volan. Eu privesc pe geam și lacrimile curg fără oprire.

Ajunși acasă, Vlad încearcă să mă îmbrățișeze din nou:

— Îmi pare rău…

Îl resping blând:

— Nu e vina ta… Dar nici a mea nu e.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la tot ce am trăit împreună, la cât am încercat să fiu acceptată, la cât m-am schimbat pentru ei. Și m-am întrebat: cât trebuie să suferi ca să fii parte dintr-o familie? Merită să lupți pentru oameni care nu te vor niciodată?

Poate că sângele leagă oameni, dar sufletul e cel care decide cine îți este cu adevărat familie.

Oare câți dintre noi trăim în umbra unor așteptări care nu ne aparțin? Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?