Iartă-mă, Giulia – Șoapta Mamei-Soacre printre Lacrimi – Dumnezeu M-a Pedepsit Deja: Povestea Unei Familii Frânte

— Nu mai pot, mamaie! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Eram în bucătăria mică din apartamentul soacrei mele, cu miros de cafea arsă și mușcate pe pervaz, iar ea mă privea fix, cu ochii ei cenușii, reci ca o dimineață de noiembrie.

— Giulia, nu e momentul să faci scandal, a șoptit ea, strângându-și basmaua sub bărbie. Copilul doarme, iar Mihai vine acasă obosit. Nu-i mai pune și tu sare pe rană.

Am simțit cum mă sufoc. De ani de zile încercam să fiu nora perfectă pentru familia lui Mihai. Să gătesc sarmale ca mama lui Vasile, să nu ridic tonul niciodată, să nu mă plâng când soțul meu venea târziu acasă sau când banii nu ajungeau niciodată. Dar nimic nu era destul. Niciodată.

— Nu mai pot să tac! am strigat, uitând de copilul care dormea în camera alăturată. Mereu e vina mea! Dacă plânge Vlad, e vina mea că nu-l cresc bine. Dacă Mihai e nervos, e vina mea că nu-l înțeleg. Dacă tu te simți singură, e vina mea că nu vin destul pe la tine!

Soacra mea s-a ridicat încet de pe scaun. Părea mai bătrână ca niciodată. S-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr.

— Giulia… eu… poate n-am știut să te primesc cum trebuie. Dar să știi că Dumnezeu m-a pedepsit deja pentru toate greșelile mele.

Am rămas împietrită. Niciodată nu o auzisem vorbind așa. Mereu fusese stânca familiei, cea care nu plângea nici la înmormântarea soțului ei.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet.

— Când eram tânără, am avut și eu o soacră care m-a făcut să mă simt mică, nevrednică. Am jurat că eu n-o să fiu așa. Dar uite că am ajuns la fel… Poate chiar mai rău.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Toți anii aceia în care am încercat să-i câștig dragostea mi-au trecut prin fața ochilor: prima masă de Paște când am ars cozonacul și ea a râs în fața tuturor; ziua în care Vlad a făcut febră și m-a certat că nu știu să fiu mamă; serile în care Mihai pleca la ea și se întorcea cu ochii roșii de nervi.

— De ce? De ce ai făcut asta? am întrebat-o printre suspine.

— Pentru că mi-era frică să nu-l pierd pe Mihai. E singurul meu copil… Și tu ai venit, frumoasă și tânără, și mi l-ai luat. Așa am simțit atunci. Acum văd cât de mult am greșit.

În camera alăturată, Vlad s-a trezit și a început să plângă. Am fugit la el, l-am luat în brațe și i-am șoptit cuvinte liniștitoare. Când m-am întors în bucătărie, soacra mea stătea cu capul în mâini și plângea în hohote.

— Iartă-mă, Giulia… Dumnezeu știe cât am greșit. Poate El m-a pedepsit deja: sunt singură, bătrână și nimeni nu mă mai ascultă.

Am simțit o milă ciudată pentru femeia care îmi făcuse viața un calvar. Dar era prea târziu? Puteam să o iert cu adevărat?

În acea seară, Mihai a venit acasă mai devreme decât de obicei. Ne-a găsit pe amândouă plângând la masa din bucătărie.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el, speriat.

Soacra mea s-a ridicat greu și s-a uitat la el cu ochii roșii:

— Mihai, trebuie să-ți spun ceva… Eu am greșit față de Giulia. Am fost rea cu ea pentru că mi-era teamă să nu te pierd. Dar am pierdut totul oricum: liniștea casei, dragostea voastră…

Mihai s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată după mulți ani, am văzut în ochii lui o urmă de regret.

— Giulia… îmi pare rău că n-am văzut mai devreme ce se întâmplă între voi două. Am fost laș… Am preferat să tac decât să văd adevărul.

A urmat o tăcere grea. Vlad a venit alergând și s-a agățat de piciorul meu.

— Mami, de ce plângi?

L-am luat în brațe și l-am strâns tare la piept.

— Pentru că uneori oamenii mari greșesc, puiule… Dar încearcă să se ierte unii pe alții.

În zilele care au urmat, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Soacra mea a început să mă ajute cu Vlad fără să mă critice la fiecare pas. Mihai a început să petreacă mai mult timp cu noi și să vorbească deschis despre sentimentele lui. Dar rănile erau încă acolo, adânci și dureroase.

Într-o duminică după-amiază, stând pe bancă în parc cu Vlad lângă mine și privind cum se joacă ceilalți copii cu bunicii lor, m-am întrebat: oare chiar putem ierta totul? Sau unele răni rămân pentru totdeauna?

Poate că iertarea nu șterge trecutul, dar ne ajută să mergem mai departe. Voi ce credeți? Se poate vindeca o inimă frântă doar prin iertare?