Întoarcerea Tatălui: Povara unei Iertări Nespuse

— De ce ai venit acum? am întrebat, cu mâinile tremurând pe clanța ușii, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei. În fața mea stătea el, tatăl pe care nu-l mai văzusem de aproape douăzeci de ani. Avea părul alb, obrajii brăzdați de riduri și ochii aceia verzi pe care îi moștenisem, dar care nu-mi mai spuneau nimic.

— Vlad, știu că nu merit să fiu aici, dar nu am unde să mă duc… a rostit el încet, cu vocea spartă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama mi-a spus mereu că oamenii nu se schimbă, că trebuie să fiu puternic și să nu mă las manipulat. Ea a rămas singură pentru mine, a muncit două joburi ca să pot merge la liceu și apoi la facultate. Nu l-am urât niciodată pe tata, dar nici nu l-am iertat. Pur și simplu am învățat să trăiesc fără el.

— Nu știu dacă pot să fac asta, am spus, privind în podea. — Nu știu dacă pot să te primesc aici.

El a oftat adânc și s-a rezemat de tocul ușii. — Am greșit mult, Vlad. Am fost un laș. Dar am nevoie de ajutorul tău. Sunt bolnav… și nu mai am pe nimeni.

Cuvintele lui au plutit în aer ca o sentință. Am simțit un val de furie amestecată cu milă. M-am gândit la mama, la serile când venea acasă obosită, la felul în care îmi spunea „Tu ești tot ce am.” M-am gândit la Crăciunurile fără el, la întrebările colegilor: „Unde e tatăl tău?”

— Vlad, cine e la ușă? a strigat mama din bucătărie. Locuia cu mine de când ieșise la pensie, iar apartamentul era mic. Nu voiam să o rănesc.

— Nimeni, mamă! am răspuns rapid, dar ea deja ieșise și îl văzuse.

S-a oprit ca lovită de trăsnet. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a început să tremure.

— Ce cauți aici, Doru? Ai venit să ne tulburi liniștea după atâția ani?

Tata a lăsat capul în jos. — Nu vreau să vă fac rău… Am nevoie doar de un acoperiș pentru o vreme.

Mama s-a uitat la mine cu disperare. — Vlad, nu-l lăsa să te manipuleze! Știi cât am suferit…

Am simțit cum mă sufoc între cele două lumi: copilul care încă voia să-și cunoască tatăl și bărbatul care trebuia să-și apere mama.

— Mamă, lasă-mă să vorbesc cu el singur, te rog.

Ea a plecat în cameră, trântind ușa. Tata a rămas pe hol, cu privirea pierdută.

— Vlad, nu vreau să-ți stric viața. Dar nu mai am pe nimeni. Am cancer… și nu mai pot lucra. Am dormit prin gări în ultimele luni.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la toate poveștile despre tați care revin doar când au nevoie de ceva. Dar era totuși tatăl meu.

— De ce ai plecat atunci? De ce nu ai încercat niciodată să mă vezi?

A ridicat privirea spre mine și i-am văzut lacrimile. — Mi-a fost rușine… Am pierdut totul la jocuri de noroc. Am crezut că e mai bine fără mine.

Am simțit cum furia se transformă în tristețe. — Și acum? Ce vrei de la mine?

— O șansă să fiu aproape de tine… Să nu mor singur.

Am stat mult timp tăcuți. În camera alăturată mama plângea încet. În mintea mea se derulau toate momentele din copilărie când mi-am dorit să-l am lângă mine: la serbări, la examene, când am avut nevoie de un sfat bărbătesc.

— Nu știu dacă pot să te iert… Dar nici nu pot să te las pe drumuri.

L-am lăsat să intre. Mama nu mi-a vorbit două zile. În fiecare seară îl vedeam pe tata cum stătea pe canapea, privind pe fereastră cu ochii goi. Încercam să port discuții normale cu el, dar fiecare întrebare era ca o rană deschisă.

— Vlad, îți amintești când mergeam la pescuit pe lacul Herăstrău? m-a întrebat într-o seară.

— Aveam șase ani… După aia n-ai mai venit niciodată.

A oftat și a început să tușească violent. I-am adus apă și m-am uitat la mâinile lui tremurânde.

— Îmi pare rău că am ratat totul… Dar mă bucur că ai crescut un om bun.

Mama intra și ieșea din cameră fără să-l privească. Într-o zi am găsit-o plângând în baie.

— Vlad, eu nu pot trăi sub același acoperiș cu el… M-a distrus prea mult.

— Știu, mamă… Dar nu pot nici să-l las să moară singur.

A urmat o perioadă grea. Tata s-a îmbolnăvit tot mai tare. L-am dus la spitalul Fundeni pentru tratament, iar mama a început să doarmă la sora ei din Colentina. M-am trezit prins între doi părinți care nu mai aveau nimic în comun decât suferința mea.

Într-o seară, tata m-a luat de mână.

— Vlad, mulțumesc că m-ai primit… Nu meritai să treci prin asta din cauza mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Poate că nu meritai nici tu să fii atât de singur…

Când tata s-a stins după câteva luni, eram lângă el. Mama s-a întors acasă abia după înmormântare. Nu am vorbit despre el mult timp. Dar într-o zi mi-a spus:

— Ai făcut ce ai crezut că e bine… Poate că eu n-am putut ierta, dar tu ai avut curajul s-o faci.

Acum stau singur în apartament și mă întreb: oare sângele chiar ne obligă să iertăm orice? Sau uneori trebuie doar să acceptăm că trecutul nu poate fi schimbat?