Un dar otrăvit: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea soțului meu, Viorel, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar privirea fiicei mele, Irina, se ferea de a mea. Era o zi de martie, cu lumina palidă strecurându-se printre jaluzele, dar în sufletul meu era furtună.

Totul începuse cu o decizie pe care am crezut-o firească: să-i dăm Irinei apartamentul rămas după moartea părinților mei. Era locul copilăriei mele, cu miros de gutui coapte pe sobă și cu urmele pașilor mamei pe covorul vechi. Am vrut să-i ofer Irinei un început mai bun decât am avut eu. Dar nu m-am gândit nicio clipă că acest gest va deschide o rană adâncă în familia noastră.

— Mama, nu vreau să vă supăr, dar… poate era mai bine să-l vindeți și să împărțiți banii, a spus Irina încet, evitând să mă privească. Mi s-a strâns inima. Mă așteptam la lacrimi de bucurie, la îmbrățișări, nu la suspiciuni și calcule reci.

Viorel a trântit cana pe masă.
— Și fratele tău? Ce zice Vlad? Crezi că o să fie mulțumit că sora lui primește totul?

Vlad era plecat la Cluj, la facultate. Nu apucasem să-l sunăm încă. M-am gândit la el, la ochii lui albaștri și la felul în care mă striga „mama” când era mic. Cum să-i spun că sora lui primește totul?

În acea seară, am stat cu Viorel până târziu. El fuma nervos la geam, eu mă uitam la poza părinților mei de pe raft.
— Tu ai vrut să faci bine, dar ai uitat că binele nu e la fel pentru toți, mi-a spus el cu voce stinsă.

A doua zi l-am sunat pe Vlad. A răspuns după câteva secunde de tăcere.
— Mamă… ce s-a întâmplat?

I-am spus totul. S-a lăsat liniște. Apoi vocea lui a devenit rece:
— Deci Irina primește apartamentul? Și eu ce primesc? O scrisoare de mulțumire?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad nu era lacom, dar simțea că nu e iubit la fel. Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi.

În următoarele săptămâni, Irina a început să vină tot mai rar acasă. Când venea, stătea cu ochii în telefon sau se certa cu Viorel din orice nimic. Vlad nu a mai sunat deloc. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a trecutului, cu dragostea simplă a părinților mei, și una a prezentului, în care fiecare gest era interpretat ca o nedreptate.

Într-o duminică, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale după rețeta mamei și am pus fața de masă brodată de ea. Irina a venit cu prietenul ei, Radu, care nici nu s-a sinchisit să salute. Vlad a ajuns târziu și s-a așezat în capătul mesei, privind în gol.

— Hai să mâncăm ca o familie, am spus eu încercând să zâmbesc.

Dar nimeni nu vorbea. Doar tacâmurile loveau farfuriile. La un moment dat, Vlad s-a ridicat brusc.
— Eu plec. Nu are rost să stau aici ca un musafir.

Irina s-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Mamă, de ce nu poți să fii fericită pentru mine?

Am izbucnit în plâns.
— Pentru că nu pot fi fericită când văd că v-ați îndepărtat unul de altul din cauza unui apartament!

Viorel a încercat să mă liniștească, dar simțeam că totul se destramă sub ochii mei. În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă și m-am oprit în fața oglinzii din hol. Cine eram eu? O mamă care voia binele copiilor ei sau o femeie care a distrus tot ce avea mai drag?

Zilele au trecut greu. Irina s-a mutat în apartament cu Radu și nu ne-a mai vizitat decât rar, iar atunci discuțiile erau scurte și reci. Vlad s-a înstrăinat complet; aflam despre el doar de la prieteni sau din postările lui pe Facebook. Viorel s-a retras în tăcere și nu mai vorbea decât despre vreme sau facturi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, te iubesc, dar nu pot trece peste asta acum.” Am plâns ore întregi. Am încercat să-l sun pe Viorel la serviciu, dar nu mi-a răspuns.

M-am dus la biserică într-o duminică dimineață și m-am rugat pentru împăcare. Preotul m-a privit cu blândețe când i-am spus povestea mea.
— Uneori dragostea noastră pentru copii îi rănește fără să vrem. Dar Dumnezeu vede inima ta.

Am ieșit din biserică cu sufletul puțin mai ușor, dar acasă mă aștepta aceeași tăcere apăsătoare.

Au trecut luni până când Irina a venit singură acasă. Era palidă și obosită.
— Mamă… Radu m-a părăsit. Nu mă simt bine aici… Mi-e dor de voi.

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns amândouă. Dar rana dintre ea și Vlad rămânea deschisă.

Într-o zi am primit o scrisoare de la notar: Vlad cerea împărțirea legală a moștenirii. Am simțit că tot ce am construit se prăbușește definitiv.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza părinților mei. Mă întreb dacă ei ar fi procedat altfel sau dacă ar fi găsit o cale să țină familia unită.

Poate că uneori dragostea ne orbește și ne face să greșim tocmai față de cei pe care îi iubim cel mai mult. Oare există vreun gest care poate repara ceea ce banii și moștenirile au distrus? Voi ce ați fi făcut în locul meu?