„Nu pentru ei am cumpărat această casă” – Când familia devine oaspetă permanentă
— Camelia, nu te supăra, dar unde ai pus farfuriile mari? Le caut de zece minute! vocea stridentă a soacrei mele, doamna Elena, răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă opresc din împachetatul pachețelelor pentru copii și inspir adânc. Încerc să-mi amintesc de ce am acceptat, acum două luni, ca părinții lui Radu să vină să stea la noi „doar până își renovează apartamentul”.
— Sunt în dulapul de sus, lângă paharele de vin, răspund, forțându-mă să par calmă.
— Aha, deci acolo le-ai pus… Nu era mai logic să fie lângă cele mici? murmură ea, dar destul de tare încât să aud.
Mă uit la Radu, care își bea cafeaua cu ochii în telefon. Nu zice nimic. Niciodată nu zice nimic când mama lui mă ia la rost. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Copiii coboară scările veseli, fără să simtă norii grei care plutesc peste casa noastră.
Când am cumpărat casa asta, visam la seri liniștite pe terasă, la miros de iarbă proaspăt tunsă și la râsetele copiilor. Am muncit amândoi ani de zile să strângem avansul. Radu a făcut ore suplimentare la birou, eu am predat meditații până târziu în noapte. Când am semnat actele, am simțit că în sfârșit avem un colț doar al nostru.
Dar acum, fiecare colț e ocupat. În sufragerie stau valizele lor „doar temporar”. În baie găsesc mereu bigudiuri și creme cu miros greu. În bucătărie nu mai am loc nici să-mi pun cafeaua. Și peste toate, privirea critică a doamnei Elena care pare să judece fiecare decizie pe care o iau.
Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, m-am așezat lângă Radu pe canapea.
— Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Parcă nu mai e casa noastră…
El oftează și-și trece mâna prin păr.
— Știu că e greu, dar ce vrei să fac? Sunt părinții mei. Unde să se ducă?
— Dar nici nu par să se grăbească să termine renovarea! De două săptămâni nu s-a mai mișcat nimic acolo. Și mama ta… mă face să mă simt ca o musafiră în propria casă!
Radu tace. Îl văd cum se strânge în el însuși. Îl iubesc, dar simt că mă sufoc.
A doua zi dimineață, găsesc pe masa din bucătărie o listă scrisă de mână: „De cumpărat: detergent special pentru rufe fine (nu cel pe care îl folosește Camelia), pâine integrală (nu albă), lapte fără lactoză.” Semnat: Elena. Mă uit la listă și simt cum mi se urcă sângele la cap.
— Camelia, te rog să nu uiți de lista mea! strigă ea din sufragerie.
Îmi vine să-i spun că nu sunt menajera nimănui. Dar tac. Pentru că Radu ar zice că exagerez. Pentru că nu vreau scandal de față cu copiii.
Seara, când ajung acasă cu plasele pline, îl găsesc pe socrul meu, domnul Ion, uitându-se la televizor pe canalul lui preferat de știri. Miroase a țigară veche și a supă reîncălzită. Copiii se joacă în camera lor, iar Radu e încă la birou.
— Bună seara! îi spun încercând să par veselă.
— Bună seara, Camelia! Ai luat bere fără alcool? întreabă el fără să-și ia ochii de la televizor.
— Da, am luat.
— Bravo fată! Ești gospodină adevărată! spune el cu un zâmbet larg.
M-aș bucura dacă n-ar fi spus-o cu tonul acela ironic care mă face să mă simt ca o slugă.
Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise și toată casa dormea, am ieșit pe terasă cu o cană de ceai. Am început să plâng în liniște. Nu mai știam cine sunt. Nu mai aveam loc nici în mintea mea.
Mama m-a sunat chiar atunci.
— Ce faci, mamă?
Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în lacrimi.
— Nu mai pot… Nu mai e casa mea… Parcă trăiesc într-un hotel unde toți au pretenții și eu trebuie doar să servesc…
— Camelia, tu ai muncit pentru casa asta! Nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea! Vorbește cu Radu!
Dar cum să-i spun lui Radu că nu-i mai suport părinții? Că mă simt invadată? Că nu mai pot respira?
În acea seară am încercat din nou.
— Radu, trebuie să găsim o soluție. Nu mai pot trăi așa. Ori terminăm renovarea lor cât mai repede, ori… ori eu plec cu copiii la mama!
El s-a uitat la mine șocat.
— Camelia! Exagerezi! Ești nedreaptă!
— Nu sunt nedreaptă! Sunt disperată! Nu mai pot!
A urmat o ceartă cumplită. Socrii au auzit totul și a doua zi dimineață doamna Elena a venit la mine:
— Dacă nu ne vrei aici, spune direct! Nu trebuie să ne umilești!
— Nu vreau să vă umilesc… Dar nici nu pot trăi așa…
A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Socrul meu n-a mai vorbit cu mine două zile.
Radu a dormit pe canapea. Copiii au simțit tensiunea și au început să mă întrebe dacă „bunica și bunicul pleacă”.
Într-un final, după încă două săptămâni de tăceri apăsătoare și priviri reci, Radu a mers cu tatăl lui la apartament și au reluat renovarea. După încă o lună chinuită, socrii s-au mutat înapoi la ei.
Casa a rămas însă plină de umbrele certurilor și resentimentelor. Relația mea cu Radu s-a schimbat — nu mai avem aceeași încredere unul în celălalt. M-am întrebat adesea dacă am greșit punând limite sau dacă ar fi trebuit să tac și să rabd mai mult.
Uneori stau singură pe terasă și mă întreb: oare cât poți sacrifica pentru familie înainte ca totul să se rupă? Unde se termină datoria față de cei dragi și începe dreptul tău la liniște? Voi ce ați fi făcut în locul meu?