Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Irina, nu mai pot! Trebuie să o aducem pe mama aici, nu mai are cine să aibă grijă de ea! vocea lui Radu răsuna în bucătărie, tremurând de furie și disperare. Mă uitam la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. În ultimele luni, viața noastră devenise un șir nesfârșit de vizite la spital, telefoane de la vecinii soacrei mele care o găseau rătăcind pe stradă și nopți nedormite în care mă întrebam cât va mai dura până totul se va prăbuși.

— Radu, te rog… Nu e atât de simplu. Nu avem spațiu, copiii sunt mici, iar ea… ai văzut și tu cum e uneori. Uită cine suntem, ne strigă pe nume care nu există, se sperie de umbrele din colțul camerei… Cum să facem față? am spus cu voce joasă, aproape șoptit.

El a lovit cu palma masa. — E mama mea! Nu pot s-o las să moară singură! Tu ai putea face asta cu mama ta?

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept. Mama mea murise acum doi ani, după o luptă grea cu cancerul. Știam ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, dar știam și cât de greu fusese să o îngrijesc acasă. Nu voiam să trecem din nou prin asta, mai ales cu copiii noștri mici, Ana și Vlad, care deja erau speriați de schimbările din casă.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, am stat pe canapea și am încercat să discutăm calm. — Radu, nu vreau să par egoistă. Dar nu cred că putem face față singuri. Poate găsim un cămin bun pentru ea, unde să fie îngrijită cum trebuie…

El s-a ridicat brusc. — Deci vrei să o abandonez? Să o dau pe mâna unor străini? Nici nu vreau să aud!

Am început să plâng în liniște. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar acum simțeam că ceva s-a rupt între noi. Radu a ieșit din cameră trântind ușa.

Zilele următoare au fost un coșmar. Soacra mea a venit la noi pentru câteva zile „de probă”. În prima noapte s-a trezit urlând că cineva vrea să-i fure sufletul. Ana s-a speriat atât de tare încât a făcut pipi în pat. Vlad a început să plângă ori de câte ori bunica intra în cameră. Dimineața am găsit-o pe soacra mea încercând să iasă din casă în pijama, convinsă că merge la serviciu — ea nu mai lucrase de zece ani.

Am sunat la medicul ei. — Doamnă Popescu, boala progresează rapid. Are nevoie de supraveghere permanentă și tratament specializat. Acasă nu veți putea face față fără ajutor profesional, mi-a spus doctorița calm, dar ferm.

I-am spus lui Radu ce mi-a zis medicul. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat toată familia. — Tu chiar nu vrei să încerci? Pentru mine? Pentru noi?

— Radu, nu e vorba doar despre mine! E vorba despre copii, despre liniștea noastră… Nu pot să-i văd speriați zi de zi! Nu pot să-mi pierd mințile încercând să fac față singură!

A doua zi dimineață l-am găsit împachetându-și hainele. — Dacă nu poți accepta mama aici, atunci n-are rost să mai stăm împreună. O să mergem fiecare pe drumul lui.

Am rămas în pragul ușii, cu inima frântă. Copiii s-au trezit și au început să plângă când au văzut valizele lui Radu. Ana l-a întrebat: — Tati, unde pleci? Nu mai stai cu noi?

Radu s-a aplecat și i-a luat în brațe. — Tati trebuie să aibă grijă de bunica. Dar vă iubește mult.

După ce a plecat, casa a devenit pustie. Copiii au întrebat zilnic de el. Eu am încercat să țin totul sub control: serviciu, grădiniță, cumpărături… dar mă simțeam ca o umbră care se târâie prin viață fără rost.

Mama mea mi-a lipsit enorm în acele zile. Mi-ar fi spus poate că uneori trebuie să alegi între ceea ce e corect și ceea ce e posibil. Prietenele m-au judecat: „Cum ai putut să-l lași? E mama lui!” Dar nimeni nu știa cât de greu era cu adevărat.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu Radu fără lacrimi sau reproșuri. El era obosit, îmbătrânit peste noapte. — Ai avut dreptate… Nu pot singur. Mama e tot mai rău… Am dus-o la un centru specializat.

Am simțit un amestec ciudat de ușurare și vinovăție. Poate dacă aș fi fost mai puternică… Poate dacă am fi avut mai mult ajutor…

Acum copiii sunt mai liniștiți, dar între mine și Radu a rămas o prăpastie greu de trecut.

Mă întreb adesea: oare există o alegere corectă când vine vorba de familie? Sau suntem condamnați să pierdem ceva important oricum am decide?