Când am ales să plec: Povestea unei femei care a refuzat să fie invizibilă

— Atunci, suntem de acord? Luăm creditul, da? Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a spart liniștea din sufrageria mică, tapetată cu flori palide. M-am uitat la soțul meu, Radu, care își freca nervos mâinile pe genunchi. Tata-socru, domnul Ilie, privea absent la televizor. Eu eram acolo, dar nimeni nu părea să mă vadă.

— Eu… nu sunt sigură că e momentul, am încercat să spun, dar cuvintele mele s-au pierdut în aer. Mariana a oftat teatral.

— Nu mai e timp de ezitări, Anca. Toți tinerii iau credit acum. Nu vrei și tu o casă a voastră?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre credit. Era despre cum deciziile importante se luau fără mine, despre cum vocea mea era mereu acoperită de ceilalți. Radu a ridicat din umeri.

— Mama are dreptate, Anca. E pentru binele nostru.

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de pe canapea.

— Pentru binele nostru? Dar eu nu contez deloc? Nu mă întreabă nimeni ce simt?

Mariana a dat ochii peste cap.

— Hai, nu mai face dramă. Toată lumea trece prin asta.

Am fugit în dormitor, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Am început să-mi arunc hainele în valiză, fără să mă gândesc prea mult. Mama mea locuia la două blocuri distanță. Am crescut doar cu ea, după ce tata ne-a părăsit când aveam șapte ani. Știam că mă va primi oricând.

Radu a intrat după mine.

— Ce faci? Nu poți pleca așa!

— Ba pot! Nu mai pot trăi într-o casă unde nu contez! Am urlat printre suspine.

— Ești egoistă! Familia înseamnă compromisuri!

— Familia înseamnă respect! am răspuns printre dinți.

Am ieșit pe ușă cu valiza în mână, simțindu-mă mai ușoară și mai grea ca niciodată. Pe scara blocului mi-am șters lacrimile și am încercat să respir adânc. Mama m-a primit cu brațele deschise, fără întrebări inutile.

— Te-ai săturat de Mariana? a întrebat ea cu un zâmbet trist.

— M-am săturat să fiu invizibilă, mamă.

În primele zile am dormit mult. M-am trezit târziu, am băut cafeaua pe balconul mic și am privit copiii jucându-se în fața blocului. Mama îmi lăsa bilețele pe masă: „Ai mâncare în frigider”, „Te iubesc”. Simțeam că rana din piept începe să se vindece încet.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început m-a certat:

— Cum poți să ne faci asta? Ce o să zică lumea?

Apoi a încercat să mă înduplece:

— Hai acasă, Anca. Fără tine nu e la fel.

Dar eu nu eram pregătită să mă întorc într-un loc unde nu aveam dreptul la opinie. Într-o seară, mama mi-a adus o cană cu ceai și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Știi, și eu am trecut prin asta cu tatăl tău. Mereu decidea el totul. Când am rămas singure, mi-a fost frică. Dar am învățat să mă ascult pe mine însămi.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Mi-am dat seama că frica mea cea mai mare nu era singurătatea, ci faptul că mă pierdusem pe mine însămi în încercarea de a mulțumi pe toată lumea.

Au trecut săptămâni. Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc cărți pe care le abandonasem de ani buni. Am reluat legătura cu prietenele mele din facultate — Irina și Simona — care m-au ascultat fără să mă judece.

— Anca, tu ai făcut ce n-am avut noi curajul să facem niciodată, mi-a spus Irina într-o seară la o terasă.

Simona a completat:

— În România încă se crede că femeia trebuie să tacă și să accepte orice pentru familie.

M-am gândit mult la asta. Oare câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte își înghit lacrimile doar ca să nu deranjeze?

Într-o zi, Mariana m-a sunat. Vocea ei era mai blândă decât oricând.

— Anca… poate am greșit și eu. Dar știi cum e la noi în familie: bărbatul decide.

— Poate e timpul să schimbăm ceva, i-am răspuns cu voce tremurată.

Nu știu dacă voi mai fi vreodată soția lui Radu sau nora Marianei. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu invizibilă în propria mea viață.

Uneori mă întreb: câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Și dacă nu ne apărăm noi demnitatea, cine o va face în locul nostru?