Prețul prieteniei: Umbrele unui nou început după divorț

— Ce faci cu banii, Radu? Ai început să-ți permiți cam multe în ultima vreme, nu crezi?

Vocea lui Sorin răsună în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el peste ceașca aburindă, încercând să-mi ascund iritarea. E a treia oară săptămâna asta când aduce vorba despre bani. De când am divorțat de Irina, parcă toată lumea are impresia că trebuie să-mi pună viața sub lupă, dar de la Sorin doare cel mai tare.

— Nu cred că e treaba ta, Sorin, îi răspund încet, cu voce joasă, sperând că nu va observa cât de tare mă apasă întrebarea lui.

Dar el nu se lasă. Își freacă palmele, se uită la mine cu ochii aceia mici și ageri, ca și cum ar vrea să mă citească până la os.

— Hai, măi Radu, suntem prieteni de-o viață. Nu te-am văzut niciodată să-ți iei haine noi așa des sau să ieși la restaurant. De unde ai bani? Că știu că la serviciu nu te-au mărit.

Îmi mușc buza. Mă simt ca un copil prins cu minciuna, deși n-am făcut nimic greșit. După divorț am vândut apartamentul și am împărțit totul cu Irina. Am rămas cu ceva bani, dar nu destui cât să mă simt în siguranță. În fiecare seară adorm cu grija zilei de mâine, dar Sorin vede doar aparențe.

— Am vândut niște lucruri de prin casă, îi spun pe jumătate adevărul. Nu vreau să-i dau satisfacția să creadă că ascund ceva.

Sorin dă din cap, dar văd că nu e mulțumit. Își bea cafeaua pe nerăsuflate și se ridică brusc.

— Să nu uiți cine ți-a fost alături când ai avut nevoie, Radu. Să nu uiți!

Ușa se trântește după el și rămân singur cu gândurile mele. Mă doare mai tare decât mi-aș fi imaginat. Sorin a fost mereu acolo: la nuntă, la botezul lui Vlad, când am rămas fără serviciu acum cinci ani. Dar acum simt că între noi s-a ridicat un zid pe care nici nu știu dacă vreau sau pot să-l dărâm.

Divorțul de Irina a fost ca o explozie tăcută. Nimeni n-a văzut-o venind, nici măcar eu. Într-o zi m-am trezit că nu mai avem nimic de spus unul altuia. Vlad, băiatul nostru de doisprezece ani, a rămas la Irina, iar eu am plecat din apartamentul nostru cu două valize și o cutie cu fotografii vechi. Am dormit două luni pe canapeaua lui Sorin până am găsit garsoniera asta mică din Drumul Taberei.

La început mi s-a părut că prietenia noastră s-a întărit. Sorin venea des pe la mine, aducea bere și glume proaste, încerca să mă facă să uit. Dar pe măsură ce am început să-mi revin — să ies din nou în oraș, să cunosc oameni noi — am simțit cum privirea lui devine tot mai grea. Parcă fiecare pas înainte pe care-l făceam era o trădare pentru el.

Într-o seară de vineri, după ce Vlad a plecat la mama lui, am ieșit cu Oana, o colegă de la birou. Am râs mult și pentru prima dată după mult timp m-am simțit viu. Când i-am povestit lui Sorin despre ieșire, a râs forțat:

— Ai grijă, Radu! Femeile astea simt când ești vulnerabil! Nu te lăsa păcălit!

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era grijă în vocea lui, ci ceva ce nu puteam numi: poate invidie? Poate teamă că nu mai are control asupra mea?

Într-o duminică dimineață, mama m-a sunat plângând:

— Radu, ce se întâmplă cu tine? Sorin mi-a spus că ai început să arunci cu banii pe prostii și că nu te mai recunoaște…

Am simțit cum mi se strânge inima. Să ajungă până acolo încât să-i spună mamei mele? Am închis telefonul fără să-i răspund și am stat pe marginea patului minute în șir, privind în gol.

În acea zi am decis să-l confrunt pe Sorin. L-am chemat la mine și i-am spus direct:

— De ce faci asta? De ce le spui tuturor că am luat-o razna?

Sorin s-a uitat la mine lung, apoi a izbucnit:

— Pentru că mi-e frică să nu te pierd! Pentru că tu erai singurul care mă înțelegea! Acum ai alte preocupări, alți oameni… Eu cu cine mai rămân?

Am rămas fără cuvinte. Niciodată nu m-am gândit că prietenia noastră era atât de dependentă de nefericirea mea. Când eram jos, eram împreună; când am început să urc puțin, s-a simțit amenințat.

— Sorin… eu nu pot trăi toată viața în trecut. Trebuie să merg înainte. Dacă ții la mine cu adevărat, lasă-mă să cresc.

A plecat fără să spună nimic. Au trecut zile fără să-mi scrie sau să mă sune. M-am simțit vinovat și eliberat în același timp.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Vlad m-a întrebat:

— Tata, tu mai ai prieteni?

Am zâmbit trist:

— Prietenii adevărați rămân lângă tine chiar și când te schimbi… sau cel puțin așa ar trebui.

M-am gândit mult la asta. Poate că prietenia noastră era doar o ancoră care mă ținea pe loc. Poate că uneori trebuie să renunți la oameni ca să te poți regăsi pe tine însuți.

Acum stau singur în bucătăria mea mică și mă întreb: oare cât valorează o prietenie dacă nu poate supraviețui schimbării? Oare chiar trebuie să aleg între a fi loial trecutului sau a-mi construi viitorul?

Voi ce ați face? Ați sacrifica liniștea voastră pentru o prietenie veche sau ați merge mai departe?