Două fețe ale adevărului: Când gemenii mei au schimbat totul

— Nu se poate, Andreea! Privește-i bine! Nu vezi că nu seamănă deloc?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau în timp ce țineam în brațe pe Daria, fetița mea nou-născută, cu pielea albă ca laptele și ochii verzi, atât de diferită de fratele ei, Radu, cu tenul măsliniu și părul negru ca tăciunele.
— Sunt gemeni, mamă Viorica. I-am născut în aceeași noapte. Cum să nu fie ai noștri? am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.
Soțul meu, Sorin, stătea la masă, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Nu spunea nimic. Îl vedeam cum se luptă cu gândurile lui, cum se teme să mă creadă sau să creadă ce spune mama lui.
— Lumea vorbește, Andreea! Deja au început să spună că ai umblat cu altul! Că nu sunt copiii lui Sorin! a continuat Viorica, cu vocea tăioasă.
M-am uitat la Sorin, căutând un semn de sprijin. Dar el s-a ridicat brusc și a ieșit din casă, trântind ușa.
Așa a început totul. Într-un sat mic din Bărăgan, unde fiecare șoaptă se transformă în bârfă și fiecare privire ascunde o judecată, nașterea gemenilor mei a devenit subiectul preferat al tuturor.
În primele zile după ce am venit de la maternitate, casa noastră era plină de vizite. Vecinele veneau cu plăcinte și urări, dar ochii lor mă măsurau iscoditor.
— Ce frumoasă e Daria! Dar parcă nu seamănă deloc cu voi… spunea tanti Florica, zâmbind strâmb.
— Poate seamănă cu vreo rudă mai îndepărtată, încercam eu să răspund, dar vocea îmi tremura.
Noaptea, când toți dormeau, mă strecuram lângă pătuțurile lor și îi priveam cum respirau liniștiți. Îi iubeam pe amândoi cu aceeași intensitate dureroasă. Dar nu puteam să nu simt o gheară de teamă: dacă Sorin începe să creadă ce spune lumea? Dacă va ajunge să mă urască?
Într-o seară, după ce am culcat copiii, l-am găsit pe Sorin afară, pe bancă, fumând nervos.
— Sorin… trebuie să vorbim.
Nu mi-a răspuns imediat. A tras adânc din țigară.
— Spune-mi adevărul, Andreea. E Daria copilul meu?
M-am prăbușit lângă el și am început să plâng.
— Cum poți să mă întrebi asta? Am jurat că te iubesc! N-a fost nimeni altcineva!
El s-a ridicat brusc.
— Nu mai pot! Toată lumea râde de mine! Mama nu mai vorbește cu mine decât despre asta! Tata nici nu vrea să o vadă pe Daria!
Am simțit cum lumea mea se prăbușește. În zilele următoare, Sorin a început să doarmă în camera de oaspeți. Vorbea puțin cu mine și aproape deloc cu Daria. O ținea doar pe Radu în brațe.
Părinții mei au venit într-o zi să mă vadă. Mama m-a luat deoparte.
— Fata mea, trebuie să fii tare. Oamenii sunt răi. Dar tu știi adevărul. Sângele apă nu se face.
Am încercat să-i explic lui Sorin că există gemeni bivitelini — doi copii născuți din aceeași sarcină, dar care pot arăta diferit. Am căutat articole pe internet, am vorbit cu doctorița din sat.
— Ești sigur că nu vrei să facem un test ADN? am întrebat într-o zi, disperată.
Sorin m-a privit lung.
— Dacă testul arată că nu e copilul meu?
— Atunci… atunci poți pleca. Dar dacă ești tatăl ei?
A acceptat în cele din urmă. Am mers la oraș și am făcut testul. Au fost cele mai lungi trei săptămâni din viața mea. În fiecare zi mă rugam la Dumnezeu să ne ajute.
În sat, bârfele au devenit tot mai urâte. Unii vecini nu mă mai salutau pe stradă. La magazinul din colț, tanti Mioara șoptea cu alte femei când intram eu.
Într-o zi, când îl duceam pe Radu la grădiniță, o femeie necunoscută mi-a spus:
— Săraca fată… să crească fără tată…
Am simțit că mă sufoc.
Când au venit rezultatele testului ADN, Sorin era acasă cu mama lui. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde.
— Daria este fiica ta biologică, Sorin! am citit cu voce tare.
Viorica a rămas fără cuvinte. Sorin a început să plângă pentru prima dată de când îl cunoscusem.
— Iartă-mă… iartă-mă că am crezut ce spune lumea…
L-am iertat atunci, dar rana rămânea acolo. Satul nu s-a schimbat peste noapte. Unii au continuat să bârfească; alții au început să mă privească cu milă sau rușine.
Dar eu am ales să-mi țin copiii aproape și să-i cresc cu dragoste și curaj.
Uneori mă întreb: cât de ușor ne lăsăm conduși de prejudecățile altora? Și cât de greu e să ne apărăm adevărul când toți par împotriva noastră? Poate că povestea mea îi va face pe unii să gândească înainte să judece.