Dispariția lui Vlad: O Mamă în Căutarea Adevărului

— Doamnă Popescu? Mă scuzați că vă deranjez… Sunt Irina, logodnica lui Vlad.

Cuvintele ei s-au izbit de mine ca o rafală de vânt rece. Am rămas în pragul ușii, cu mâna încă pe clanță, incapabilă să procesez ce aud. Vlad? Logodnică? Dispariție? Inima mi-a început să bată nebunește, iar ploaia care bătea în geam părea să se transforme într-un tunet surd în urechile mele.

— Ce… ce s-a întâmplat cu Vlad? am bâiguit, simțind cum mi se înmoaie genunchii.

Irina avea ochii roșii de plâns și tremura toată. — Nu mai răspunde la telefon de două săptămâni. Am fost la apartamentul lui, dar nu e acolo. Am întrebat la serviciu, nu a mai venit. Am crezut că poate e la dumneavoastră…

Nu-l mai văzusem pe Vlad de aproape o lună. Ultima dată când ne-am certat, a plecat trântind ușa, spunând că nu mai suportă să fiu atât de controlatoare. De atunci, nu mi-a mai dat niciun semn. M-am gândit că e supărat și că are nevoie de timp. Dar să dispară fără urmă?

Am invitat-o pe Irina în casă. S-a așezat pe canapea, strângându-și palmele în poală. Am încercat să-mi adun gândurile, dar mintea îmi fugea în toate direcțiile. Unde e Vlad? Ce nu știu despre viața lui?

— Ați anunțat poliția? am întrebat-o.

— Da, dar mi-au spus că e adult și poate pleca unde vrea. Dar eu simt că s-a întâmplat ceva rău.

Am privit-o atent. Era sinceră, disperată. M-am simțit vinovată că nu știam nimic despre această fată importantă din viața fiului meu. Când a crescut Vlad atât de mult încât să-și facă planuri de nuntă fără să-mi spună?

Am început să sun la toți cunoscuții lui Vlad: prieteni din liceu, colegi de muncă, chiar și pe tatăl lui, cu care nu mai vorbisem de ani buni după divorțul nostru urât. Nimeni nu știa nimic concret. Unii spuneau că părea stresat în ultima vreme, alții că se certase cu cineva la serviciu.

În seara aceea, am stat cu Irina la masă și am vorbit ore întregi. Mi-a povestit cum s-au cunoscut la facultate, cum Vlad era mereu atent și grijuliu cu ea, dar în ultimele luni devenise tot mai retras. — Avea multe pe cap… Nu voia să-mi spună ce-l apasă, dar îl vedeam cum se chinuie.

Am simțit un nod în gât. Poate că eu eram una dintre poverile lui Vlad. Poate că presiunea mea constantă de a fi „bărbatul perfect”, de a nu repeta greșelile tatălui său, l-a împins spre această prăpastie.

A doua zi am mers împreună la poliție. Am insistat să verifice camerele de supraveghere din zona blocului lui Vlad. Un polițist tânăr, pe nume Rareș, ne-a privit cu milă și ne-a promis că va face tot ce poate. Dar știam că pentru ei era doar un caz printre multe altele.

Seara, acasă, mama mea m-a sunat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. I-am spus printre lacrimi ce se întâmplase. — Ți-am zis mereu să nu fii atât de aspră cu el… Copiii fug când simt că nu sunt acceptați așa cum sunt.

M-am enervat pe ea, ca de obicei. — Nu e vina mea! Eu doar am vrut ce e mai bine pentru el!

— Poate că „ce e mai bine” pentru tine nu e același lucru cu „ce e mai bine” pentru el, a răspuns mama cu blândețe.

Zilele au trecut greu. Irina a rămas la mine; ne-am apropiat mult în această suferință comună. Am început să descopăr lucruri despre Vlad pe care nu le știam: pasiunea lui pentru fotografie, dorința de a pleca din țară, frica lui de eșec.

Într-o noapte, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la Vlad. Era adresată mie:

„Mamă,
Știu că vrei tot ce e mai bun pentru mine, dar uneori simt că nu pot respira sub așteptările tale. Mă simt pierdut între ce vrei tu și ce vreau eu. Poate într-o zi o să reușesc să-ți spun cine sunt cu adevărat.”

Am izbucnit în plâns. Am realizat cât de puțin îl ascultasem cu adevărat pe fiul meu.

Într-o dimineață, Rareș ne-a sunat: — Avem o pistă nouă. Cineva l-a văzut pe Vlad la gară acum două săptămâni, urcând într-un tren spre Cluj.

Am plecat imediat spre Cluj cu Irina. Pe drum, am vorbit despre tot: despre fricile noastre, despre greșelile părinților noștri, despre cât de greu e să iubești fără să sufoci.

La Cluj am bătut din ușă în ușă prin cămine studențești și hosteluri ieftine. Într-un final, un recepționer ne-a spus că l-a văzut pe Vlad: — Era abătut… a zis că are nevoie de liniște.

L-am găsit într-un parc, stând pe o bancă, privind în gol. Când m-a văzut, s-a ridicat încet și m-a privit cu ochii plini de lacrimi.

— Mamă… Nu știam cum să-ți spun că nu mai pot…

L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit: — Nu trebuie să fii perfect pentru mine. Doar vino acasă.

Acum Vlad e acasă și încercăm să reconstruim relația noastră pas cu pas. Încerc să-l ascult mai mult și să-l las să fie el însuși.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ne pierdem copiii fără să știm? Câți îi ascultăm cu adevărat înainte să fie prea târziu?