Între familie și datorii: Povestea unei decizii care a rupt legături

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! — vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde abia încăpeam toți trei. Mă uitam la ea, la Dorin, cumnatul meu, și la soțul meu, Mihai, care stătea cu ochii în pământ. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Nu voiam să ajungem aici.

Totul a început acum un an, când Dorin și-a pierdut locul de muncă. Era disperat, cu doi copii mici și o soție bolnavă. Mihai mi-a spus într-o seară: „Irina, hai să-l ajutăm pe Dorin. Avem casa bunicilor, stă goală. Să i-o dăm să stea acolo, măcar până își revine.”

Am fost de acord, dar am pus o condiție: să plătească o chirie simbolică, cât să acoperim impozitul și utilitățile. Nu voiam să profităm, dar nici să ne trezim cu datorii. Mihai a dat din cap, dar am simțit că nu e convins. „E fratele meu, Irina. Nu știu dacă e bine să-i cerem bani.”

— Mihai, nu cerem mult. Dar dacă nu punem o regulă de la început, o să fie greu mai târziu, i-am spus.

Așa am făcut. Dorin a fost de acord la început, dar după trei luni a început să întârzie cu banii. Întâi o lună, apoi două. Îmi era rușine să-i cer, dar facturile veneau pe numele nostru. Mihai se enerva pe mine când îi aminteam.

— Lasă-l, Irina! E greu pentru el. O să plătească când poate.

Dar nu a plătit. Într-o zi, am găsit în cutia poștală o somație de la primărie pentru impozitul neplătit. Am plătit din salariul meu de educatoare, tăind de la mâncare și haine pentru fetița noastră, Ana. În seara aceea, Mihai a venit acasă și m-a găsit plângând la masă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Mihai. Nu e corect. Noi muncim din greu și plătim pentru toți. Dorin nici măcar nu răspunde la telefon când îl sun.

A doua zi, am mers împreună la casa bunicilor. Dorin era pe terasă, fuma și părea că nu are nicio grijă.

— Dorin, trebuie să vorbim despre chirie și facturi, i-am spus cu voce tremurată.

El a ridicat din umeri.

— Irina, știi că nu am de unde. Dacă vrei să mă dai afară, spune direct!

Mihai a încercat să-l calmeze, dar Dorin s-a ridicat brusc și a început să țipe:

— Voi aveți totul! Casă, serviciu, bani! Eu ce am? O soție bolnavă și doi copii! Cum poți să fii atât de rece?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu dușmanul nimănui. Dar nici nu puteam să-mi sacrific familia pentru el.

În zilele următoare, zvonurile s-au răspândit în familie. Lidia m-a sunat:

— Irina, cum poți să ceri bani fratelui lui Mihai? Nu ți-e rușine? Ești lacomă! Ai uitat că suntem familie?

Mihai a început să se închidă în el. Nu mai vorbea cu Dorin, nici cu mama lui. Eu eram ținta tuturor privirilor la mesele de familie. Nimeni nu mă mai întreba nimic, doar șușoteau când intram în cameră.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine bunica la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că familia poate fi atât de crudă?

Au trecut luni. Dorin nu a mai plătit nimic și nici nu a vrut să plece din casă. Am ajuns la avocat. Mihai nu a vrut să vină cu mine.

— Dacă faci asta, Irina, să știi că nu te mai susțin!

Am semnat singură actele pentru evacuare. A fost cea mai grea decizie din viața mea. În ziua în care executorul a venit la ușă, Dorin m-a privit cu ură:

— Să-ți fie rușine! Din cauza ta rămân copiii mei pe drumuri!

Am plâns toată noaptea. Mihai s-a mutat pe canapea și nu mi-a mai vorbit zile întregi.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: chiar am fost atât de rea? Sau pur și simplu nu poți ajuta pe cineva fără să te pierzi pe tine? Familia sau dreptatea — ce alegi când nu le poți avea pe amândouă?

Oare există vreo cale prin care banii și familia să nu ajungă mereu la război? Sau e doar o iluzie că putem fi uniți când apar problemele adevărate?