Între Două Mame: Lacrimi, Iertare și Adevăruri Dureroase

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu tot timpul între voi două! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Pitești. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și ochii plini de reproș. — Nu te-am crescut să fii slugă la altă femeie, Irina! Ai uitat cine ți-a dat viață?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. În camera alăturată, soacra mea, doamna Viorica, tușea încet, încercând să nu deranjeze. De când s-a îmbolnăvit, viața noastră s-a schimbat radical. Soțul meu, Mihai, era mai mult la serviciu sau pe drumuri după medicamente. Totul cădea pe umerii mei: cumpărături, gătit, curățenie, grija pentru băiatul nostru de zece ani și pentru două femei care nu se suportau niciodată.

Mama venea des să mă ajute, dar ajutorul ei era mereu însoțit de critici. — Dacă nu era Mihai, ai fi avut o viață mai bună! Mereu ai ales pe altcineva în locul familiei tale! îmi spunea aproape zilnic. Dar ce nu știa ea era cât de mult mă doare să fiu prinsă între două lumi: cea a copilului care vrea să-și mulțumească mama și cea a femeii care încearcă să fie soție și noră bună.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe doamna Viorica și am strâns masa, mama a început din nou:
— De ce nu o duceți la un azil? Toată lumea face așa! Nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru ea!

Am simțit cum mi se strânge inima. — Nu pot face asta, mamă. Știu că nu a fost mereu blândă cu mine, dar e mama lui Mihai. Și el ar suferi enorm dacă aș propune așa ceva.

Mama a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama venea obosită de la fabrică și mă certa pentru orice greșeală; la zilele când visam să fug de acasă doar ca să scap de țipetele ei. Dar tot ea era cea care mă ținea strâns în brațe când aveam febră sau când tata pleca zile întregi fără să dea vreun semn.

A doua zi dimineață, soacra mea m-a chemat la ea în cameră. — Irina, știu că nu sunt ușor de suportat. Dar vreau să-ți spun ceva…

M-am așezat pe marginea patului, obosită și fără chef de alte discuții. — Spuneți, mamă Viorica.

— Am fost aspră cu tine la început. Poate prea aspră. Dar acum… acum văd cât de mult te sacrifici pentru familia asta. Nici eu n-am avut parte de o noră ca tine.

M-am uitat la ea surprinsă. Era prima dată când îmi spunea ceva bun. — Mulțumesc…

— Și… dacă vrei să-ți vezi mama mai des sau să pleci câteva zile la ea… eu mă descurc cu Mihai. Nu trebuie să te simți vinovată.

Am simțit un nod în gât. — Nu e vorba doar de vinovăție… E ca și cum aș trăi două vieți paralele și niciuna nu-mi aparține cu adevărat.

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Mihai. Seara, după ce băiatul nostru s-a dus la culcare, i-am spus tot ce simt: presiunea dintre cele două mame, dorința de a fi pe plac tuturor și frica de a nu pierde pe nimeni.

Mihai m-a luat de mână: — Irina, nu trebuie să le împaci pe toate. Ești om, nu robot. Dacă vrei să mergi câteva zile la mama ta sau să iei o pauză, te susțin.

Am plâns în brațele lui ca un copil. Era prima dată când cineva îmi dădea voie să fiu slabă.

În weekend am mers la mama mea. Nu am vorbit despre certuri sau reproșuri; am stat împreună la cafea și am privit pozele vechi din copilărie. La plecare, mama m-a strâns tare în brațe: — Iartă-mă dacă te-am rănit vreodată… Eu doar am vrut să fii puternică.

Pe drumul spre casă am realizat că nu trebuie să aleg între cele două mame. Fiecare mi-a dat ceva esențial: una mi-a dat viață și rădăcini, cealaltă mi-a dat lecții despre răbdare și iertare.

Dar mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc zilnic această ruptură între datoria față de părinți și cea față de familia pe care și-au întemeiat-o? Cum găsim echilibrul fără să ne pierdem pe noi înșine?