Când fiica ta sună doar pentru bani: Povestea unei mame care și-a pierdut legătura cu propriul copil

— Mamă, ai putea să-mi trimiți iar niște bani? Am rămas fără și trebuie să plătesc chiria până mâine. Vocea Irinei răsuna în telefon, grăbită, fără căldură, ca și cum ar fi citit un mesaj automat. M-am uitat la poza ei de pe ecran — zâmbea larg, cu ochii aceia verzi pe care i-a moștenit de la mine, dar pe care nu-i mai văzusem strălucind de mult timp.

— Irina, dragă, ce mai faci? Cum ești? Nu mi-ai mai spus nimic de atâta vreme…

— Mamă, nu am timp acum. Te rog, poți sau nu?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când discuția noastră se reducea la bani. De fiecare dată speram că va rămâne câteva minute în plus, să-mi povestească despre facultate, despre prieteni sau măcar despre vreme. Dar totul se termina mereu la fel: transferul bancar și liniștea apăsătoare care urma.

Irina a plecat la București acum trei ani, la facultate. Îmi amintesc ziua aceea ca pe un film mut: eu încercând să-i ascund lacrimile, ea grăbită să scape din brațele mele, cu privirea înainte, spre un viitor pe care îl visa doar al ei. La început mă suna des. Îmi povestea totul: cum s-a rătăcit în metrou, cum a plouat torențial și i s-au udat caietele, cum a râs cu colega ei, Roxana, până au făcut vecinii scandal. Dar încet-încet, telefoanele s-au rărit. Și când sunau, era doar pentru bani.

Soțul meu, Viorel, nu vorbește prea mult despre asta. Când îi spun că iar m-a sunat Irina doar pentru bani, ridică din umeri și oftează:

— Las-o, Elena. E tânără. Așa sunt toți la vârsta asta. O să-și revină.

Dar eu nu pot să las. Mă doare fiecare refuz politicos de a vorbi cu mine mai mult de două minute. Mă doare fiecare „mamă” rostit fără dragoste. Mă doare că nu știu ce simte copilul meu.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am decis să merg la București fără să-i spun. Am ajuns la căminul ei cu inima cât un purice. Am bătut la ușă și mi-a deschis o fată blondă, cu ochii umflați de somn.

— Bună ziua… Irina e acasă?

— Da… cred că doarme. Cine sunteți?

— Sunt mama ei.

Fata a zâmbit stânjenită și m-a poftit în cameră. Irina dormea cu fața întoarsă spre perete. Am stat pe marginea patului și am privit-o cum respiră greu, ca atunci când era mică și visa urât. Când s-a trezit și m-a văzut acolo, s-a ridicat brusc:

— Ce cauți aici?

— Mi-era dor de tine… N-ai mai venit acasă de două luni.

— Mamă, nu trebuia să vii! Am treabă! Nu vezi că am examene? Și… nici nu am chef de discuții acum.

Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras înapoi.

— Irina… ce se întâmplă cu noi? De ce nu mai vorbim?

— Pentru că nu am timp! Pentru că tu nu înțelegi! Tot timpul ai ceva de comentat: că nu mănânc bine, că nu dorm destul, că prietenii mei nu sunt buni… Lasă-mă să trăiesc!

Am plecat din cameră cu ochii în lacrimi. Pe drum spre gară am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Elena, trebuie să accepți că a crescut. Poate are nevoie să greșească singură ca să învețe.

Dar eu nu voiam să greșească singură. Voiam să fiu acolo când îi e greu. Voiam să știu dacă e fericită sau dacă plânge noaptea pe ascuns.

Au trecut luni de atunci. Irina mă sună tot mai rar. Uneori nici nu răspunde la mesaje. Când o face, e tot pentru bani.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, am nevoie urgent de 500 lei.” Atât. Fără „te rog”, fără „mulțumesc”. Am stat cu telefonul în mână minute întregi. M-am gândit să nu-i trimit nimic. Să vadă cum e fără ajutorul meu. Dar apoi mi-am amintit cum era când era mică și venea plângând la mine pentru orice julitură.

I-am trimis banii și un mesaj: „Te iubesc oricum.” Nu mi-a răspuns.

Într-o duminică dimineață, Viorel a venit la mine cu o cafea:

— Elena, poate ar trebui să-i spui ce simți. Sincer. Fără reproșuri.

Am luat telefonul tremurând și i-am scris Irinei un mesaj lung: „Mi-e dor de tine. Mi-e dor să vorbim ca înainte. Nu vreau doar să-ți trimit bani; vreau să știu dacă ești bine, dacă ai nevoie de altceva decât bani. Sunt aici oricând ai nevoie de mine.”

A trecut o zi fără răspuns. Apoi două. În a treia zi am primit un mesaj scurt: „Știu că mă iubești. Și eu te iubesc. Dar acum nu pot mai mult.”

Am plâns mult în ziua aceea. Dar am simțit și o ușoară alinare — măcar știa că o iubesc.

Viața merge înainte între tăceri și speranțe mici. Încerc să-mi ocup timpul cu grădina sau cu vecinele la cafea, dar gândul la Irina mă urmărește mereu.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva — dacă am fost prea protectoare sau prea critică; dacă am cerut prea mult sau prea puțin; dacă am știut vreodată cine este cu adevărat fiica mea.

Poate că așa e drumul fiecărei mame: să-și vadă copilul îndepărtându-se și să spere că într-o zi va găsi drumul înapoi acasă.

Voi ce credeți? E vina mea că am pierdut legătura cu fiica mea? Sau pur și simplu așa e viața — copiii cresc și uită cine i-a ținut de mână cândva?