Nu mai veni, mamă – Povestea unei iubiri rănite și a unei familii destrămate

— Nu mai veni, mamă. Te rog. Nu mai vreau să te văd o vreme.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet peste mine, în mijlocul bucătăriei lor, unde abia terminasem de pus masa pentru toți. Irina stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea rece, iar Vlad, fiul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, nu mă privea în ochi. Simțeam cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

— Vlad, nu înțeleg… Ce s-a întâmplat? Ce-am făcut?

Irina a ridicat vocea:

— Știi foarte bine! Ai spus lucruri urâte despre mine la vecine! Cum ai putut să mă vorbești de rău?

Am rămas mută. Nu-mi aminteam să fi spus ceva rău despre ea. Poate o glumă nevinovată, poate o nemulțumire spusă în treacăt, dar niciodată cu răutate. M-am uitat la Vlad, așteptând să mă apere, să spună că mama lui nu ar face așa ceva. Dar el tăcea.

— Vlad…

— Mamă, te rog… E mai bine să nu mai vii o perioadă. Avem nevoie de liniște.

Am ieșit din casă cu pași grei, simțind privirile lor în spate. Pe drum spre apartamentul meu mic din cartierul vechi, lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am întrebat de zeci de ori unde am greșit. Am fost o mamă bună? Am făcut tot ce am putut pentru el? L-am crescut cu dragoste, am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la viața mea pentru el.

În zilele care au urmat, am încercat să-l sun. Nu mi-a răspuns. I-am scris mesaje scurte: „Vlad, te rog, hai să vorbim.” Nimic. Am început să mă gândesc la copilăria lui Vlad. Îmi aminteam cum îi citeam povești seara, cum îi făceam clătite duminica dimineața, cum îl țineam de mână când mergeam la doctor. Îmi aminteam și certurile noastre din adolescență, când voia să iasă cu prietenii și eu îl țineam acasă de teamă să nu pățească ceva. Poate am fost prea protectoare? Poate l-am sufocat?

Odată cu tăcerea lui Vlad, s-a instalat și tăcerea în casa mea. Prietenele mă întrebau ce s-a întâmplat, dar nu aveam putere să povestesc. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a întrebat într-o zi:

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea a dat din cap cu înțelegere:

— Știi cum e cu nurorile… Uneori simt că le încurcăm viața. Dar copiii noștri ar trebui să știe cine suntem cu adevărat.

Cuvintele ei m-au durut și mai tare. De ce Vlad nu mă cunoaște? De ce nu are încredere în mine?

Au trecut săptămâni. Am început să mă simt tot mai singură. Mă uitam la pozele cu Vlad mic și mă întrebam dacă va mai veni vreodată la mine. Într-o seară, am primit un mesaj de la el: „Mamă, Irina e însărcinată. Vrem liniște.”

Am simțit un amestec de bucurie și tristețe. Nepotul meu urma să vină pe lume și eu nu aveam voie să fiu acolo. Am încercat să-i scriu Irinei un mesaj de felicitare, dar nu mi-a răspuns niciodată.

Într-o zi de duminică, când biserica din cartier răsuna de clopote, am decis să merg la slujbă. M-am rugat pentru Vlad și pentru familia lui. M-am rugat să găsesc puterea să-i iert pe amândoi. După slujbă, preotul m-a întrebat dacă sunt bine.

— Părinte… simt că mi-am pierdut copilul fără să-l pierd cu adevărat.

El mi-a spus:

— Iertarea nu e ușoară, Marioara. Dar uneori trebuie să ne iertăm și pe noi pentru greșelile pe care nici nu știm că le-am făcut.

Am plecat acasă cu sufletul puțin mai ușor. Am început să scriu scrisori pentru Vlad pe care nu le trimiteam niciodată. În ele îi povesteam despre copilăria lui, despre visele mele pentru el, despre cât de mult îl iubesc.

Într-o zi am primit vizita surorii mele, Elena.

— Marioara, trebuie să faci ceva! Nu poți sta așa… Du-te la ei! Vorbește cu Irina!

— Mi-e teamă că o să mă alunge din nou…

— Dar dacă nu încerci niciodată?

M-am hotărât să încerc încă o dată. Am cumpărat un buchet de flori și am mers la ușa lor. Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă.

— Ce cauți aici?

— Irina… te rog… vreau doar să vorbim cinci minute.

A oftat și m-a lăsat să intru. Vlad era în sufragerie și când m-a văzut s-a ridicat brusc.

— Mamă… ți-am spus că avem nevoie de liniște.

— Vlad… vreau doar să vă spun că îmi pare rău dacă v-am supărat cu ceva. Nu am vrut niciodată să vă fac rău. Vreau doar să fiu parte din viața voastră…

Irina s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Știi cât de greu mi-a fost fără mama mea? Poate că am reacționat prea dur… Dar am nevoie ca tu să mă respecți ca soție a lui Vlad.

Am dat din cap și am simțit cum o povară imensă se ridică de pe umerii mei.

— Vreau doar să vă fiu alături… atât cât îmi permiteți voi.

Vlad s-a apropiat și m-a îmbrățișat scurt:

— Hai să încercăm din nou… Dar te rog… încearcă să fii mai atentă cu Irina.

Am plecat acasă cu inima tremurând între speranță și teamă. Știam că nimic nu va mai fi ca înainte, dar poate că există totuși o cale spre împăcare.

Mă întreb adesea: unde se rupe firul dintre mamă și copil? Când devine dragostea prea mult sau prea puțin? Oare putem găsi iertarea chiar și atunci când totul pare pierdut?