În spatele altarului: Povestea Mariei din Rupea

— Maria, nu mai insista! Nu ai încredere în mine?
Vocea lui Ilie răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de cartofi. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era a treia oară săptămâna aceea când îl întrebam de ce merge zilnic la biserică, de ce se întoarce târziu, cu ochii roșii și hainele mirosind a parfum străin.
— Nu e vorba de încredere, Ilie, dar nu mai ești tu. Nu mai suntem noi…
A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură, cu fetița noastră, Ana, care se juca pe covor cu păpușa ei fără cap. Am simțit cum mă apasă pereții casei, cum fiecare colț șoptește: „Nu ești destul.”

În Rupea, lumea vorbește. Oamenii știu totul despre toți. Când Ilie a început să meargă la biserică în fiecare zi, vecina noastră, tanti Viorica, a venit cu o tavă de plăcinte și cu întrebări ascunse sub zâmbete.
— Ce băiat credincios ai, Maria! Să-l ții aproape de Dumnezeu…
Am zâmbit strâmb. Nu știa nimeni că în fiecare seară mă uitam la telefonul lui Ilie, sperând să găsesc ceva care să-mi liniștească inima. În schimb, am găsit mesaje de la „Mirela Biserica”.

„Ne vedem după slujbă? Mi-e dor de tine.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns în șoaptă, să nu mă audă Ana. M-am întrebat dacă e vina mea. Dacă am greșit undeva. Dacă nu mai sunt femeia de care s-a îndrăgostit Ilie în liceu.

Într-o duminică, după slujbă, l-am așteptat la ieșirea din biserică. L-am văzut râzând cu Mirela, femeia cu părul roșcat și fusta prea scurtă pentru gustul bătrânelor din sat. Când m-a văzut, Ilie s-a oprit brusc.
— Ce cauți aici?
— Să văd dacă te rogi sau doar te prefaci…
Mirela a plecat repede. Ilie m-a tras de mână după colțul bisericii.
— Nu e ce crezi tu!
— Atunci ce e?
A tăcut. Pentru prima dată, nu a mai avut răspunsuri.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Zilele au devenit reci și tăcute. Ana mă întreba mereu:
— Mami, de ce plângi?
Nu puteam să-i spun adevărul. Că tatăl ei nu mai era al nostru. Că familia noastră se rupea încet.

Am încercat să vorbesc cu el. Să-l fac să aleagă între noi și Mirela. Dar Ilie era deja departe. Îmi spunea că nu mai simte nimic pentru mine, că vrea să fie liber.

Mama mea, Elena, a venit într-o zi cu o pungă de mere și sfaturi amare:
— Bărbații sunt slabi, Maria. Dar tu trebuie să fii tare pentru Ana.
Am simțit că mă sufoc. Toată lumea avea păreri, dar nimeni nu știa cât doare să vezi cum omul pe care l-ai iubit se transformă într-un străin.

Au urmat luni de certuri și tăceri. Odată am spart o farfurie pe gresie doar ca să simt că pot controla ceva. Într-o noapte, Ilie nu s-a mai întors acasă deloc.

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet:
„Maria, îmi pare rău. Nu pot să mai trăiesc așa. Am nevoie de altceva.”

Am simțit că mă prăbușesc. Dar Ana avea nevoie de mine. Am mers la serviciu la brutărie cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Lidia, m-a strâns în brațe:
— O să treacă, draga mea. Toate trecem prin asta.
Dar eu nu voiam să fiu „toate”. Voia să fiu din nou eu.

Au trecut luni până am reușit să dorm fără să visez că Ilie se întoarce acasă. Satul încă șoptea despre mine și Mirela apărea tot mai des la brațul lui Ilie prin centru.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:
— Mami, tati nu ne mai iubește?
Am îngenuncheat lângă ea și i-am spus:
— Tati are nevoie de alt drum acum. Dar eu sunt aici pentru tine mereu.

Am început să merg la cursuri serale la Brașov ca să pot obține un post mai bun la brutărie. Am cunoscut oameni noi, am început să râd din nou. Încet-încet am simțit că mă regăsesc.

Într-o seară de vară, stând pe bancă în fața blocului cu Ana în brațe, am privit cerul și mi-am dat seama că viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm la altar.

M-am întrebat atunci: câte femei ca mine trăiesc cu frica rușinii și cu povara singurătății? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge” și să-și construiască o viață nouă?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să vorbească despre adevărurile ascunse în spatele ușilor închise.