Vara care mi-a destrămat familia: Adevărul despre vacanța cu soacra la Sovata

— Nu cred că ești pregătită să fii mamă, Irina, mi-a spus soacra mea, Valeria, în timp ce stăteam la masa mică din bucătăria cabanei de la Sovata. Era prima seară a vacanței noastre de familie, iar cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Am simțit cum mi se strânge stomacul și am privit spre Mihai, soțul meu, sperând să vadă cât de mult mă dor cuvintele mamei lui. Dar el a evitat privirea mea și s-a prefăcut preocupat de telefon.

Am venit la Sovata cu speranța că o să ne apropiem ca familie. Era prima vacanță după ce am aflat că sunt însărcinată, iar Mihai a insistat să vină și mama lui, „să ne ajute”. De fapt, Valeria nu voia să ne ajute, ci să controleze totul: ce mâncăm, când ne trezim, unde mergem. În fiecare dimineață intra peste noi în cameră fără să bată, aducându-mi ceaiuri „pentru sarcină”, deși îi spusesem clar că nu vreau.

— Valeria, te rog, am nevoie de puțin spațiu, i-am spus într-o zi, încercând să-mi păstrez calmul.
— Spațiu? Când o să ai copilul, nu o să mai ai spațiu niciodată! a râs ea, uitându-se la Mihai ca și cum ar fi spus ceva amuzant.

Mihai nu a zis nimic. În fiecare seară, după ce Valeria adormea, îi spuneam cât de greu îmi este. El doar oftează:
— E mama… Știi cum e. Nu vreau scandal.

Dar scandalul a venit oricum. Într-o după-amiază, când am ieșit la plimbare pe malul lacului, Valeria a început să-mi spună ce nume ar trebui să-i punem copilului. Când i-am spus că deja ne-am hotărât la „Alexandra”, a izbucnit:
— Nu! Numele ăsta nu are nicio legătură cu familia noastră! Să nu faci greșeala asta!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat din nou la Mihai, dar el s-a întors spre lac.
— Poate are dreptate mama, a murmurat.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toată vacanța aceea s-a transformat într-un coșmar din care nu puteam ieși. În fiecare zi mă simțeam mai mică, mai lipsită de putere. Nu mai eram eu însămi; eram doar o umbră între două forțe care mă trăgeau în direcții opuse.

Într-o seară, după o altă ceartă despre cum ar trebui să gătesc „ca o femeie adevărată”, am izbucnit:
— Mihai, dacă nu mă susții acum, nu știu dacă mai pot continua așa!

Valeria a început să plângă teatral:
— Uite ce mi-ai făcut băiatului meu! L-ai schimbat! Nu mai e al meu!

Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit din cabană. Am rămas singură cu Valeria care mă privea cu ură și dispreț.

În acea noapte am dormit singură. Mihai s-a întors târziu și nici măcar nu m-a privit. Dimineața următoare am făcut bagajele și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă am plâns în tăcere. Mihai conducea și asculta radio-ul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acasă, tăcerea dintre noi s-a adâncit. Valeria suna zilnic să-l întrebe dacă sunt „cuminte”. Eu mă simțeam tot mai străină în propria mea viață. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem eu undeva — dacă nu eram destul de bună pentru familia lor.

Câteva luni mai târziu, când Alexandra s-a născut, Valeria a venit la spital fără să mă anunțe. A intrat peste mine în salon și a început să dea indicații asistentelor despre cum ar trebui să-mi țin copilul în brațe.

— Las-o pe mama ta să te ajute, mi-a spus Mihai când i-am cerut să o oprească.

Atunci am realizat că nu mai pot continua așa. Într-o seară, după ce Valeria a plecat acasă, i-am spus lui Mihai:
— Ori suntem o familie noi trei, ori rămâi cu mama ta. Eu nu mai pot trăi între două lumi.

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Mihai mi-a spus că exagerez, că toate femeile trec prin asta. Dar eu știam că nu e normal să simt atâta frică și nesiguranță în propria mea casă.

Până la urmă am ales să plec pentru o vreme la părinții mei cu Alexandra. A fost cea mai grea decizie din viața mea. Dar acolo, departe de Valeria și de tăcerea lui Mihai, am început să mă regăsesc.

Vara aceea de la Sovata m-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că uneori trebuie să-ți aperi granițele chiar și atunci când doare cel mai tare. Și încă mă întreb: câte femei trăiesc în umbra unei soacre care nu știe când să se oprească? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”?