Scrisoarea de pe Prag: Povestea Nadei și a Familiei Sale

— Mamă, iar nu avem pâine? vocea lui Radu, fiul meu cel mic, răsună în bucătăria înghețată. Mă uit la el, cu ochii mari și obrajii roșii de frig, și simt cum mă strânge inima. Nu știu ce să-i răspund. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu pot să-i arăt cât sunt de speriată.

Afară, zăpada scârțâie sub pașii grăbiți ai vecinilor. E decembrie, dar sărbătorile nu au niciun farmec când nu ai ce pune pe masă. Soțul meu, Ilie, a plecat de dimineață la lucru pe șantier, cu speranța că va primi ceva bani înainte de Crăciun. Dar știu că nu va fi așa. Firma la care lucrează întârzie mereu salariile, iar datoriile ne sufocă.

În timp ce încerc să încălzesc niște ceai pe aragazul vechi, aud un zgomot la ușă. Mă ridic încet, cu inima bătându-mi nebunește. Deschid ușa și găsesc pe prag o plic galben, fără niciun nume. Îl ridic cu mâini tremurânde și îl deschid. Înăuntru găsesc o bancnotă de 100 de lei și un bilet scris cu litere rotunde: „Nu vă pierdeți speranța. Cineva se gândește la voi.”

Rămân nemișcată câteva secunde. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Cine ar putea să ne ajute? Nu am rude bogate, iar vecinii abia se descurcă și ei. Îi chem pe copii și le arăt banii. Radu sare în sus de bucurie, iar Maria, fata mea cea mare, mă privește suspicioasă.

— Mamă, sigur nu e vreo farsă? Cine ar face așa ceva?

— Nu știu, draga mea… Poate cineva care știe prin ce trecem.

În ziua aceea merg la magazin și cumpăr pâine, lapte și câteva dulciuri pentru copii. Seara, când Ilie vine acasă obosit și abătut, îi povestesc totul. Se uită la mine cu neîncredere.

— Să nu fie vreo capcană, Nada! Lumea nu mai e ca pe vremuri… Poate cineva vrea să râdă de noi.

— Dar dacă e doar un om bun? Poate chiar există oameni care ajută fără să ceară nimic în schimb…

Ilie oftează și dă din cap. Îl simt tot mai distant în ultima vreme. De când a început să bea mai mult, parcă nu-l mai recunosc. Îl înțeleg — presiunea e mare — dar uneori mă simt singură chiar lângă el.

Zilele trec greu. Copiii merg la școală cu hainele vechi și încălțările rupte. Maria se plânge că râd colegii de ea.

— Mamă, de ce nu putem fi și noi ca ceilalți?

Nu am răspunsuri. Îmi vine să urlu de neputință.

Într-o seară, când toți dormeau, am găsit din nou un plic pe prag. De data asta erau 200 de lei și un alt bilet: „Nu sunteți singuri.”

Încep să mă întreb cine ar putea fi. Oare preoteasa? Sau doamna profesoară de română a Mariei? Sau poate bătrâna Anica de la etajul trei? Încep să privesc altfel fiecare om pe care îl întâlnesc pe scara blocului.

Dar odată cu banii vin și suspiciunile. Ilie devine tot mai irascibil.

— Spune-mi adevărul! Cu cine vorbești tu? De unde vin banii ăștia?

— Ilie! Nu știu! Jur că nu știu!

— Nu-mi place deloc! O să aflu eu cine te ajută!

Începe să mă urmărească, să-mi verifice telefonul, să mă întrebe cu cine vorbesc la magazin sau la școală. Mă simt ca într-o colivie.

Într-o zi, Maria vine acasă plângând.

— Mamă, colegii spun că ai un amant bogat care ne dă bani! Au văzut că avem dulciuri și haine noi!

Mă prăbușesc pe scaun. Cum să le explic copiilor că lumea poate fi crudă chiar și atunci când primești ajutor?

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc să nu mai accept banii anonimi. Dar cum să refuz ceva ce ne ține în viață?

A treia oară când găsesc plicul pe prag, mă hotărăsc să stau la pândă. Mă ascund după ușa apartamentului și aștept ore întregi în frig. La un moment dat aud pași ușori pe scară. Deschid ușa încet și văd o siluetă micuță — bătrâna Anica! Se oprește speriată când mă vede.

— Doamnă Anica… dumneavoastră?

Se uită la mine cu ochii umezi.

— Ssst… Nu spune nimănui! Știu ce înseamnă să n-ai nimic. Și eu am crescut orfană… Am strâns bănuț cu bănuț din pensia mea mică… Să nu spui nimănui!

O îmbrățișez plângând.

— Dar de ce faceți asta pentru noi?

— Pentru că nimeni nu m-a ajutat când eram ca tine… Și n-am uitat niciodată cum e să fii flămând.

Din acea zi, viața noastră s-a schimbat. Nu doar pentru că aveam ce pune pe masă, ci pentru că am simțit că nu suntem singuri pe lume. Dar Ilie a aflat adevărul și s-a simțit umilit că o bătrână ne ajută.

— Am ajuns de râsul lumii! Nici măcar nu pot avea grijă de familia mea!

A început să bea mai mult, să lipsească nopți întregi de acasă. Eu am rămas cu copiii și cu povara rușinii — dar și cu recunoștința față de Anica.

Maria m-a întrebat într-o zi:

— Mamă, tu crezi că oamenii buni chiar schimbă lumea?

Am zâmbit trist.

— Poate nu lumea întreagă… dar lumea unui om da.

Acum stau la fereastră și privesc zăpada care cade peste orașul nostru mic din România. Multe s-au schimbat: Ilie a plecat definitiv, copiii au crescut și au învățat ce înseamnă bunătatea adevărată. Anica s-a stins între timp, dar gestul ei a rămas ca o lumină în sufletul nostru.

Mă întreb adesea: dacă n-ar fi existat acele plicuri galbene pe pragul nostru înghețat, oare aș mai fi avut puterea să merg mai departe? Oare cât valorează o faptă bună într-o lume atât de rece?