Din cenușa speranței: Povestea Anei, femeia care a învățat să trăiască din nou

— Ana, tu chiar nu vezi că nu ești în stare să-mi dai un copil? Ce rost mai are să stai aici?

Cuvintele lui Radu mi-au sfâșiat sufletul într-o seară rece de noiembrie. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu mâinile strânse pe șorțul vechi, și simțeam cum fiecare vorbă cade peste mine ca o piatră. Mama lui, tanti Viorica, stătea la masă și dădea din cap a dezaprobare, iar privirea ei mă ardea mai tare decât orice insultă. În satul nostru din nordul Moldovei, o femeie fără copii e ca o casă fără acoperiș: toți se uită la ea cu milă sau dispreț.

— Radu, te rog… am încercat tot ce s-a putut… am mers la doctori, am luat pastilele alea scumpe… Nu e vina mea!

— Ba da, Ana! Dacă nu poți, nu poți! Eu nu vreau să-mi pierd anii lângă tine. Mama are dreptate: trebuie să-mi fac un rost.

A doua zi dimineață, mi-am găsit hainele aruncate pe prispă. Vecina, tanti Ileana, se uita pe fereastră cu ochii mari cât cepele. Am simțit cum rușinea mă înghite cu totul. Am plecat cu două sacoșe și inima frântă la părinții mei, care locuiau la marginea satului. Tata nu a zis nimic când m-a văzut; doar a oftat adânc și s-a dus la grajd. Mama m-a strâns în brațe, dar știam că și ea simte povara rușinii.

— O să treacă, fată dragă… O să vezi tu că Dumnezeu nu lasă pe nimeni la greu.

Dar zilele treceau greu. Oamenii vorbeau pe la colțuri:

— Uite-o pe Ana lui Costache… A rămas stearpă și bărbatul a dat-o afară…

— Săraca de ea… Dar cine știe ce păcate o fi avut?

Nu mai ieșeam din casă decât noaptea, când mergeam la fântână după apă. Mă simțeam ca o umbră. Mama încerca să mă încurajeze:

— Poate găsești de lucru la oraș, Ana. Nu poți sta așa toată viața…

Dar orașul era departe și eu nu aveam nici bani, nici curaj. Într-o zi, sora mea mai mică, Maria, a venit acasă cu o veste:

— La brutăria din sat caută ajutor. Poate te duci și tu…

Am strâns din dinți și m-am dus. Domnul Petru, patronul brutăriei, era un om aspru dar corect.

— Știi să frămânți aluatul?

— Da… am făcut pâine cu mama de când eram mică.

— Bine. Începi de mâine la cinci dimineața.

Primele zile au fost un chin. Mâinile mi se umflau de la muncă, iar colegele mă priveau cu suspiciune.

— Ai grijă la Ana… E cu ghinion, zice lumea — mi-a șoptit într-o zi Florica.

Dar încet-încet, am început să mă obișnuiesc. Mirosul pâinii calde îmi amintea de copilărie și pentru câteva ore uitam de toate necazurile. Seara, când ajungeam acasă obosită, mama mă aștepta cu o cană de lapte cald.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de ușor judecăm pe alții fără să știm ce e în sufletul lor. Am simțit că vorbește despre mine. După slujbă, bătrâna Paraschiva s-a apropiat de mine:

— Să nu-ți fie rușine, fată dragă. Dumnezeu are planul lui cu fiecare…

Cuvintele ei m-au făcut să plâng pentru prima dată după mult timp. Poate că nu eram chiar atât de singură.

Cu timpul, am început să prind curaj. Am economisit bani și am cumpărat o bicicletă ca să pot merge mai ușor la brutărie. Seara citeam cărți împrumutate de la Maria și visam la o viață altfel. Într-o zi, domnul Petru mi-a spus:

— Ana, ai mâini bune. Dacă vrei, te pot învăța să faci cozonaci pentru Paște.

Am acceptat cu bucurie. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că sunt bună la ceva.

Într-o seară de vară, când mă întorceam acasă pe bicicletă, l-am întâlnit pe Mihai — băiatul care fusese plecat ani buni la București. Ne-am oprit la poartă și am vorbit ore întregi despre viață și despre cât de greu e să fii judecat pentru ceva ce nu poți schimba.

— Știi, Ana… și eu am trecut prin multe. Lumea nu iartă ușor aici…

Prietenia noastră a crescut încet. Mihai nu m-a întrebat niciodată despre trecutul meu; doar m-a ascultat și m-a făcut să râd din nou. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot să respir.

Au trecut doi ani de când am fost alungată din casa mea. Radu s-a recăsătorit cu o fată tânără din satul vecin; lumea spune că nici ea nu poate avea copii. Ironia sorții…

Astăzi lucrez ca brutar-șef la brutărie și am început să predau copiilor din sat cum se face pâinea adevărată. Cu Mihai suntem împreună — nu avem copii și poate nici nu vom avea vreodată, dar avem liniște și respect unul pentru celălalt.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o femeie în ochii lumii dacă nu poate fi mamă? Și cine are dreptul să ne judece viețile? Poate că adevărata renaștere începe atunci când ne acceptăm rănile și învățăm să trăim cu ele.