Când soacra s-a mutat la noi: Bătălia pentru liniștea casei mele

— Irina, nu te supăra, dar nu mai pot sta singură. Am dat apartamentul Anei, are nevoie cu copiii ei. Mă mut la voi, măcar până mă pun pe picioare, a spus Elena, soacra mea, într-o seară de februarie, cu vocea tremurândă și ochii umezi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Elena venea cu cereri neașteptate, dar de data asta simțeam că totul se schimbă. M-am uitat la Vlad, soțul meu, care evita privirea mea și se juca nervos cu verigheta. Copiii, Mara și Darius, se uitau curioși la noi, neînțelegând încă ce urmează.

— Mamă, nu știu dacă e o idee bună… a încercat Vlad să spună, dar Elena l-a întrerupt:

— Nu am unde să mă duc! Ana are nevoie de spațiu, eu nu mai pot plăti două întrețineri. Și oricum, aici am nepoții aproape. Nu vreau să fiu o povară, doar până mă liniștesc.

Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu dimineți în care nu mai pot bea cafeaua în liniște, cu certuri mărunte despre ordine sau mâncare, cu priviri critice aruncate peste umăr. Dar nu puteam spune „nu”. Nu încă.

Primele zile au fost tensionate. Elena a venit cu două valize mari și o cutie cu borcane de zacuscă și dulceață. S-a instalat în camera copiilor, iar Mara și Darius au fost mutați împreună în camera lor mică. Din prima dimineață, Elena a început să reorganizeze bucătăria.

— Irina, de ce ții farfuriile aici? E mai logic să fie lângă chiuvetă! Și zahărul trebuie pus mai sus, să nu ajungă copiii.

Am încercat să zâmbesc. — Așa m-am obișnuit eu… Dar Elena deja muta lucrurile după bunul plac.

Seara, Vlad încerca să mă liniștească:

— E greu și pentru ea. Știi că nu-i place să depindă de alții.

— Dar eu? Eu unde mai sunt în casa asta? am izbucnit într-o șoaptă furioasă.

— Hai să avem răbdare… e mama.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Elena comenta la fiecare pas: „Copiii sunt prea gălăgioși”, „Nu gătești ca lumea”, „Vlad arată obosit, poate nu-i dai destulă atenție”. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Mara a început să doarmă prost, Darius s-a închis în el. Vlad venea tot mai târziu acasă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de mama mea, care mereu îmi spunea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea din casă.” Dar cum să-i spun Elenei că nu mai pot?

Într-o duminică dimineață, Mara a venit la mine:

— Mami, de ce e bunica mereu supărată pe tine?

Am simțit un nod în gât. — Nu e supărată pe mine, iubita mea… doar că îi e greu să se obișnuiască aici.

Dar minciuna mă apăsa. În acea zi am decis că trebuie să vorbesc cu Vlad serios.

— Vlad, nu mai pot. Casa asta nu mai e a noastră. Copiii suferă, eu nu mai dorm nopțile. Trebuie să găsim o soluție.

Vlad a oftat adânc:

— Știu… dar ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu vreau să o dau afară! Dar trebuie să-i punem limite. Să-i spunem clar că avem nevoie de spațiul nostru.

A doua zi am strâns curajul și am vorbit cu Elena:

— Elena, știu că ți-e greu și nu vreau să te simți neiubită aici. Dar avem nevoie de reguli clare. Copiii trebuie să aibă camera lor, bucătăria e spațiul meu și te rog să nu mai comentezi la fiecare pas.

Elena s-a uitat la mine lung.

— Nu credeam că te deranjez atât de tare…

— Nu mă deranjezi tu ca om. Mă deranjează lipsa limitelor. Și copiii suferă.

A tăcut mult timp. În zilele următoare a fost rece și distantă. Vlad era prins între noi două ca într-o menghină.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Elena a venit la mine în bucătărie:

— Irina… poate ar trebui să încerc să stau la sora mea o vreme. Poate am grăbit lucrurile… N-am vrut să stric nimic.

Am simțit un val de ușurare amestecat cu vinovăție.

— Nu vreau să pleci supărată… Vreau doar să fim bine toți.

Elena a plecat peste câteva zile. Casa părea din nou a noastră, dar liniștea era fragilă. Vlad era tăcut, copiii încercau să revină la rutina lor.

M-am întrebat mult timp dacă am procedat corect sau dacă am fost egoistă. Dar știu că uneori trebuie să alegi între a mulțumi pe toată lumea și a-ți proteja familia.

Oare câte femei din România trec prin asta? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem cu totul?