Când am căzut la pământ: Povestea mea despre maternitate, singurătate și curaj

— Magda, iar plânge copilul! Nu vezi că deranjează pe toată lumea? vocea mamei răsună peste masa plină cu sarmale și pahare de vin. Îmi tremură mâinile pe lingurița cu care încerc să-l hrănesc pe Vlad, băiețelul nostru de două luni. Radu, soțul meu, stă la celălalt capăt al mesei, râzând la o glumă spusă de fratele lui. Nu mă privește, nu mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Simt cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

De când am născut, viața mea s-a transformat într-o succesiune de nopți nedormite, scutece schimbate și plânsete fără sfârșit. Radu a revenit la serviciu după două zile și, de atunci, pare că nu mai există decât pentru muncă și prietenii lui. Când îi spun că sunt epuizată, ridică din umeri: — Toate femeile trec prin asta. Nu e mare lucru.

În seara asta, la aniversarea mamei mele, am sperat că măcar aici va fi altfel. Că poate va vedea cineva cât de greu îmi este. Dar toți par să creadă că e normal ca eu să mă ocup singură de copil. — Lasă, Magda, tu ești mamă tânără, te descurci! îmi spune mătușa Lenuța, bătându-mă pe umăr.

Mă simt invizibilă. Nimeni nu vede cearcănele adânci sau mâinile care-mi tremură de oboseală. Nimeni nu știe că uneori plâng în baie, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. Că mă simt captivă într-o viață care nu mai seamănă deloc cu a mea.

— Radu, poți să-l ții tu puțin? am întrebat încet, aproape șoptit, când Vlad a început să plângă mai tare. El nici nu s-a uitat la mine: — Lasă-l la maică-ta dacă nu poți.

Atunci am simțit cum totul se prăbușește în mine. Am încercat să mă ridic de la masă, dar picioarele mi s-au înmuiat. O clipă am văzut doar lumini albe și apoi… nimic.

Când m-am trezit, eram întinsă pe canapea, cu mama agitându-se deasupra mea și cu Vlad plângând undeva în fundal. — Magda! Ce-ai pățit? Ai leșinat! striga mama. Radu stătea în picioare lângă ușă, cu fața palidă și ochii mari.

— Sunt bine… doar… obosită… am reușit să șoptesc. Dar adevărul era că nu mai puteam. Corpul meu cedase după săptămâni întregi în care nu primisem niciun ajutor.

— Nu se poate așa ceva! a izbucnit tata. Radu, tu ce faci? De ce nu o ajuți?

Radu a dat din umeri: — Ce să fac? Eu muncesc toată ziua!

— Și ea muncește! a țipat mama. Zi și noapte! Nu vezi că nu mai poate?

A urmat o ceartă cum n-am mai văzut niciodată în familia noastră. Toți vorbeau peste toți, iar eu simțeam că mă scufund într-un ocean de rușine și neputință.

În zilele care au urmat, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Radu a devenit și mai distant. — Acum toată lumea crede că sunt un soț rău din cauza ta! mi-a reproșat într-o seară. — Eu aduc bani în casă! Tu doar stai cu copilul!

Am vrut să țip, să-i spun cât de mult doare să fii singură când ai cea mai mare nevoie de sprijin. Dar n-am avut putere. M-am retras în camera micuță a lui Vlad și am plâns până am adormit cu el în brațe.

Au trecut săptămâni până când am avut curajul să vorbesc cu cineva despre ce simt cu adevărat. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Magda, nu ești singură! mi-a spus ea. — Și eu am trecut prin asta. Trebuie să ceri ajutor! Să-i spui clar lui Radu ce ai nevoie!

Dar cum să-i spun unui om care nu vrea să audă? Cum să explic familiei mele că maternitatea nu e doar fericire și poze cu bebeluși rozalii?

Într-o noapte, când Vlad avea febră și eu nu mai știam ce să fac, l-am sunat pe Radu la serviciu. — Te rog, vino acasă! Nu mai pot singură!

A venit supărat, dar pentru prima dată l-am văzut speriat când a văzut cât de rău arătam. — Magda… iartă-mă… n-am știut că e atât de greu…

Nu știu dacă m-a crezut sau doar s-a speriat că aș putea păți ceva mai rău. Dar din acea noapte a început să mă ajute puțin câte puțin: schimba scutece, încălzea lapte sau mă lăsa să dorm câteva ore fără griji.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încă avem certuri și momente în care mă simt singură chiar lângă el. Dar am învățat că trebuie să cer ajutorul atunci când nu mai pot și că nu e rușine să recunosc că sunt depășită.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce încă ni se spune că „așa e normal”? Oare când vom începe să vorbim deschis despre cât de greu poate fi uneori să fii mamă?

Poate povestea mea va da curaj altcuiva să ceară ajutor înainte ca trupul sau sufletul să cedeze. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Sau… poate chiar sunteți?