Umbra unei soacre: Prizonieră în propria casă

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Ana! vocea soacrei mele răsună ca un ecou necruțător prin bucătărie. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar privirea mi se oprește pe faianța rece, ca și cum acolo aș putea găsi răspunsuri. E sâmbătă dimineața, iar casa mea nu mai e a mea. De când Iván și cu mine ne-am căsătorit, fiecare sfârșit de săptămână e confiscat de părinții lui. Ei vin cu bagaje, cu pretenții și cu o energie care mă strivește.

— Lasă, mamă, nu-i nimic, îi spun eu încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar ea deja a trecut la dulapuri, inspectând dacă am șters praful sau dacă am pus prosoapele „cum trebuie”.

Iván stă la televizor, râde la o emisiune de umor, iar eu mă simt ca o umbră care se mișcă printre ei. Nici nu mai știu când am început să dispar. Poate atunci când am acceptat prima dată să gătesc altceva decât voiam eu. Poate când am lăsat-o pe soacră-mea să schimbe ordinea farfuriilor în dulap. Sau poate când am încetat să-i spun lui Iván că mă doare.

— Ana, adu-mi te rog ceaiul! strigă socrul meu din sufragerie.

— Imediat, domnule Mihai! răspund automat, ca o servitoare bine dresată.

Mă uit la ceas: e abia ora 10. Îmi imaginez deja ziua întreagă: curățenie, gătit, discuții despre cum „pe vremea lor” femeile nu stăteau niciodată jos. Mă simt prinsă într-un carusel din care nu pot coborî.

La prânz, masa e plină: ciorbă de perișoare, sarmale, salată de boeuf — toate făcute de mine sub privirea critică a soacrei. Iván mănâncă liniștit, nici nu observă că nu am apucat să-mi pun decât două linguri de ciorbă.

— Ana, vezi că ai scăpat piper pe fața de masă! spune soacra cu un zâmbet fals.

Înghit în sec și mă ridic să șterg. Simt lacrimile cum îmi ard ochii, dar nu le las să cadă. Nu aici, nu acum.

După masă, soacra începe să povestească despre vecina lor din Bacău care „și-a educat fata să fie gospodină adevărată”. Iván râde și spune:

— Las’ că și Ana se descurcă bine!

Dar tonul lui e absent, ca și cum ar vorbi despre cineva străin. Mă uit la el și aștept să mă apere, să spună că merit respect sau măcar o pauză. Dar el doar își toarnă vin în pahar și schimbă subiectul.

Seara, după ce părinții lui se retrag în camera de oaspeți, mă prăbușesc pe marginea patului. Iván vine lângă mine și mă întreabă:

— Ce ai? Pari obosită.

Îl privesc lung. Îmi vine să țip: „Nu vezi că nu mai sunt eu? Că m-ai lăsat singură în fața lor?” Dar cuvintele rămân blocate în gât.

— Nimic… doar puțin obosită, spun încet.

El oftează și se întoarce pe partea cealaltă. Mă simt mai singură ca niciodată.

Duminică dimineața, soacra intră peste mine în bucătărie:

— Ana, ai spălat vasele de aseară? S-a lipit grăsimea pe tigaie!

Îmi mușc buza până la sânge. Mâinile mi se mișcă mecanic printre farfurii și tacâmuri. În mintea mea urlu: „Ajunge!” Dar vocea mea reală tace.

La prânz, Iván propune să mergem la plimbare în parc. Soacra oftează teatral:

— Puteți merge voi doi, eu mai am de aranjat niște lucruri prin casă.

Iván se uită la mine așteptând să refuz eu prima. Și refuz — pentru că știu că altfel va fi scandal.

După ce pleacă părinții lui duminică seara, casa rămâne pustie și rece. Miroase a parfum strident de femeie matură și a supunere. Miroase a mine — cea care nu mai sunt.

Într-o seară de luni, după serviciu, îl prind pe Iván în bucătărie:

— Iván… trebuie să vorbim.

Se uită la mine mirat:

— Ce s-a întâmplat?

Inspir adânc:

— Nu mai pot așa. În fiecare weekend mă simt ca o slugă în propria casă. Nu mai vreau să fiu invizibilă pentru tine sau pentru ei.

Iván tace câteva secunde. Apoi ridică din umeri:

— Asta e familia mea, Ana… Ce vrei să fac?

Simt cum mi se rupe ceva în suflet. Aș vrea să-i spun că vreau doar să fiu văzută, iubită, respectată. Dar el deja a ieșit din bucătărie.

Rămân singură cu gândurile mele. Oare câte femei trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem printre farfurii și așteptări? Și câte vom găsi curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?