„Nu mai pot să fiu singură în doi” – Povestea unei femei care a spus „ajunge”

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu singură în doi!
Vocea mi-a ieșit răgușită, aproape străină, în timp ce mă uitam la el cum stătea tolănit pe canapea, cu ochii în telefon și farfuria goală pe masă. Mirosea a ciorbă de legume și a oboseală veche, iar în bucătărie vasele se strângeau ca niște acuzații mute.
— Ce-ai pățit, Maria? Iar începi?
Mihai nici nu s-a sinchisit să ridice privirea. M-am simțit invizibilă, ca și cum aș fi vorbit cu pereții.
— Nu mai pot să fac totul singură! Să gătesc, să spăl, să merg la serviciu, să am grijă de copii… Tu ce faci? Te uiți la meciuri și te plângi că ești obosit!
Am simțit cum îmi tremură mâinile. De ani de zile adunam în mine frustrări, nemulțumiri, lacrimi înghițite pe furiș în baie. Îmi repetam mereu că „așa e la noi”, că „bărbatul aduce banii, femeia ține casa”, dar nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu sclava propriei mele vieți.

Mihai s-a ridicat încet, iritat:
— Maria, nu exagera. Toate femeile fac asta. Mama ta n-a făcut la fel?

M-am uitat la el cu o furie amestecată cu disperare:
— Mama mea a plâns nopți întregi când tata venea beat acasă și nu ridica un deget! Eu nu vreau să fiu ca ea! Nu vreau ca fetele noastre să creadă că asta e normal!

A tăcut. Pentru prima dată în ani de zile, Mihai nu a avut răspuns. S-a uitat la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.

Am ieșit din sufragerie și m-am trântit pe pat. Am început să plâng în pernă, încercând să nu mă audă copiii. Ana și Ilinca dormeau deja, dar știam că simt tensiunea din casă. De câte ori nu le-am văzut privirile speriate când ridicam vocea? De câte ori nu mi-au spus „mami, nu mai fi tristă”?

A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit primul. A făcut cafeaua – pentru prima dată în zece ani de căsnicie. A pus două cești pe masă și s-a așezat lângă mine.
— Maria… Poate ai dreptate. Poate că m-am obișnuit prea mult să le faci tu pe toate.

Nu știam dacă să plâng sau să râd amar. Era prea târziu pentru scuze? Sau era începutul unei schimbări?

Seara, după ce am venit de la serviciu, am găsit bucătăria aproape curată. Fetele își făceau temele cu Mihai. Am simțit o ușoară speranță, dar și o teamă: dacă totul era doar de fațadă?

Au urmat săptămâni grele. Mihai încerca să ajute, dar se vedea că nu știe cum. Între noi era o tăcere apăsătoare, ca un zid invizibil. Eu eram obosită și nervoasă, el frustrat că nu-i ies lucrurile „ca la tine”.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Mihai a venit lângă mine:
— Maria, nu știu dacă pot să fiu bărbatul de care ai nevoie.

L-am privit lung:
— Nu vreau un erou. Vreau un partener. Vreau să știu că suntem împreună în asta.

Mi-a luat mâna în a lui:
— Îmi pare rău că te-am lăsat singură atâția ani.

Am plâns amândoi atunci. Pentru tot ce fusese pierdut între noi, pentru anii în care ne-am ignorat nevoile.

Dar schimbarea nu vine peste noapte. Au fost zile când Mihai se întorcea la vechile obiceiuri – lenea de weekend, glumele proaste despre „femei isterice”. Au fost certuri crunte, uși trântite, amenințări cu divorțul.

Mama mea mă suna mereu:
— Maria, gândește-te la fete! Nu le lăsa fără tată!

Dar eu nu mai puteam trăi doar pentru alții. Într-o zi i-am spus:
— Mama, vreau ca fetele mele să știe că o femeie are dreptul la respect! Că nu trebuie să accepte orice doar ca să fie „familie”.

A tăcut. Poate pentru prima dată m-a înțeles.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se schimbe cu adevărat. Am mers împreună la consiliere de cuplu – o rușine pentru Mihai la început („Ce-o să zică lumea?”), dar până la urmă a acceptat.

Am învățat să vorbim unul cu altul fără reproșuri și țipete. Să ne spunem ce ne doare fără să ne rănim. Să ne cerem iertare sincer.

Fetele au început să zâmbească mai des. Casa noastră nu mai era un câmp de luptă, ci un loc unde fiecare avea voie să fie obosit sau supărat fără teamă.

Nu spun că totul e perfect acum. Sunt zile când mă întreb dacă am făcut bine că am rămas sau dacă ar fi trebuit să plec demult. Dar știu sigur că nu mai sunt singură în doi.

Uneori mă uit la Mihai cum spală vasele sau cum le citește fetelor povești și mă gândesc: cât de greu e să ceri respect? De ce trebuie să ajungem la limită ca să ne dăm seama cât valorează liniștea sufletului nostru?

Poate că povestea mea o trăiesc multe femei din România. Poate că e timpul să vorbim despre asta fără rușine.

Oare câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Și câți bărbați sunt dispuși să asculte cu adevărat?