Ultimul rămas-bun: Povestea despărțirii de fetița mea, Ilinca

— Nu! Nu mă lăsați să intru doar cinci minute! Vreau să stau cu ea, vă rog! — vocea mea răsuna disperată pe holul secției de terapie intensivă pediatrică, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Mâinile îmi tremurau, iar ochii îmi ardeau de la atâtea lacrimi. O vedeam pe Ilinca, fetița mea cu ochi mari și păr bălai, întinsă pe patul alb, înconjurată de fire și aparate care bipăiau fără milă.

Soțul meu, Radu, stătea sprijinit de perete, cu privirea pierdută. Îl simțeam departe, ca și cum fiecare dintre noi s-ar fi retras într-o carapace de durere. De două zile nu mai vorbisem decât în șoapte, ca să nu o trezim pe Ilinca. Dar acum… acum nu mai era nimic de trezit.

— Doamnă Popescu, trebuie să vă grăbiți. — Doctorul Mureșan mi-a pus mâna pe umăr. — Știu că e greu, dar trebuie să luați o decizie.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Decizia. Cuvântul ăsta mă urmărea ca o umbră încă de când ne-au spus că Ilinca nu mai are șanse. Un accident stupid — o mașină care a trecut pe roșu, un moment de neatenție… și viața noastră s-a rupt în două.

— Radu, tu ce zici? — am șoptit, cu vocea frântă.

El a ridicat din umeri, cu ochii roșii de plâns.

— Nu știu… Nu pot… Cum să-i dau trupul altora? Dar dacă… dacă putem salva pe altcineva?

Am privit-o pe Ilinca. Părea că doarme. M-am aplecat și i-am mângâiat obrazul rece.

— Iartă-mă, puiule… Iartă-mă că nu te-am putut salva. Dar poate… poate că așa vei trăi mai departe.

Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă. Doctorul mi-a mulțumit cu o voce stinsă. În acea noapte, am stat lângă patul ei până când au venit să o ia la operație. Am simțit că mi se rupe sufletul în bucăți.

După înmormântare, casa noastră a devenit un muzeu al tăcerii. Jucăriile Ilincăi stăteau nemișcate pe rafturi, păpușa preferată zâmbea trist din colțul camerei. Radu s-a aruncat în muncă, iar eu… eu am rămas singură cu gândurile mele.

Mama mea încerca să mă ajute.

— Ești o eroină, Ana. Ai făcut un gest extraordinar.

Dar eu nu mă simțeam deloc eroină. Mă simțeam vinovată. Poate dacă nu ieșeam atunci la plimbare… Poate dacă țineam mai bine copilul de mână…

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă. O mamă îmi mulțumea pentru că fetița ei trăiește datorită noului ficat primit de la Ilinca.

„Nu pot să vă spun cine sunt, dar vă promit că voi avea grijă de darul vostru toată viața.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că durerea mea are un sens.

Dar nu toți au înțeles alegerea noastră. Sora lui Radu ne-a acuzat:

— Cum ați putut să lăsați doctorii să-i taie trupul? Eu n-aș fi făcut asta niciodată!

Radu a izbucnit:

— Nu știi ce vorbești! N-ai idee ce înseamnă să-ți vezi copilul murind!

Certurile au devenit tot mai dese. Familia s-a împărțit între cei care ne susțineau și cei care ne judecau. Prietenii ne evitau; nu știau ce să spună sau cum să se poarte cu noi.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit pe balcon și am privit cerul. M-am întrebat dacă Ilinca mă iartă pentru alegerea făcută. Dacă undeva, acolo sus, zâmbește pentru că alți copii aleargă prin parcuri datorită ei.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc deschis despre pierderea noastră. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinții care și-au pierdut copiii. Am întâlnit acolo oameni ca mine — sfâșiați între durere și speranță.

O femeie, Camelia, mi-a spus într-o zi:

— Știi ce cred? Când dăm viață altora prin copiii noștri, îi facem nemuritori.

Poate că are dreptate. Poate că Ilinca trăiește acum în râsul unui copil necunoscut sau în ochii unei fetițe care vede pentru prima dată cerul.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare am făcut bine? Oare aș fi putut face altceva? Durerea nu dispare niciodată cu totul, dar uneori se transformă într-o liniște blândă.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Încerc să găsesc sens în fiecare zi fără Ilinca și să cred că iubirea ei nu s-a pierdut, ci s-a împrăștiat în lume ca niște semințe de lumină.

Poate că nu voi ști niciodată dacă am luat decizia corectă. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești puterea să mergi mai departe când tot ce iubeai s-a sfârșit într-o clipă?