„Plec,” a spus soția lui cu un ton plat: „Ea nu ne va lăsa niciodată în pace”

Victoria stătea la capătul mesei de dining, cu ochii ascuțiți și scrutători, examinând camera. Era Ziua Recunoștinței, un moment pentru familie și gratitudine, dar aerul era încărcat de tensiuni nespuse. Fiul ei, Cristian, și-a adus noua prietenă, Nora, acasă pentru a întâlni familia pentru prima dată, iar atmosfera era departe de a fi primitoare.

Nora, un suflet timid și blând, a încercat din răsputeri să facă o impresie bună. A ajutat în bucătărie, a complimentat gătitul Victoriei și a pus întrebări politicoase despre tradițiile familiale. Cu toate acestea, eforturile ei păreau să o irite și mai mult pe Victoria.

Când toți s-au așezat la masă, camera a fost umplută de clinchetul tacâmurilor și de conversații forțate ocazionale. Cristian, conștient de disconfortul crescând, i-a strâns mâna Norei sub masă, oferindu-i un zâmbet liniștitor.

Deodată, Victoria și-a pus furculița jos, privind-o rece pe Nora. „Deci, Cristian,” a început ea, vocea ei picurând dispreț, „de unde ai găsit-o pe această fată urâtă? Sub ce piatră ai descoperit-o?”

Masa a căzut în tăcere. Fața Norei s-a înroșit profund, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Cristian, șocat și furios, a răspuns tăios, „Mamă, ajunge. Nora este minunată și o iubesc. Credeam că te vei bucura pentru mine.”

Victoria a râs batjocoritor, „Bucuroasă? Cu ea? Trebuie să glumești. Ea nu se va potrivi niciodată cu familia noastră. Ea nu este una de-ale noastre.”

Nora, incapabilă să suporte umilința, s-a ridicat brusc, scaunul ei răcnind zgomotos pe podea. „Îmi pare rău, nu pot face asta,” a bâlbâit ea înainte de a se grăbi să iasă din cameră.

Cristian a început să se ridice, intenționând să o urmeze, dar tatăl său, Gheorghe, i-a pus o mână fermă pe umăr. „Las-o să plece, fiule. Mama ta are dreptate. Asta nu va funcționa.”

Simțindu-se trădat de propria familie, Cristian și-a scuturat mâna tatălui și a urmat-o pe Nora. A găsit-o în hol, luându-și grăbită haina.

„Nora, te rog, nu pleca așa,” a implorat Cristian.

Ea s-a întors spre el, lacrimile curgându-i pe față. „Nu pot să fiu unde nu sunt dorită, Cristian. Credeam că familia ta ar fi diferită, dar m-am înșelat. Nu pot face parte din asta.”

Inima lui Cristian s-a frânt în timp ce o privea deschizând ușa din față. „Nora, te iubesc. Voi vorbi cu ei, te rog—”

„Nu este doar despre vorbit, Cristian. Este despre respect, acceptare. Am nevoie să fiu într-un loc unde mă simt în siguranță și valorizată. Îmi pare rău.” Cu aceste cuvinte finale, Nora a ieșit în aerul rece de noiembrie, lăsându-l pe Cristian singur în prag.

Înapoi la masă, Victoria a continuat să mănânce ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în timp ce Gheorghe sorbea în tăcere din vin. Restul membrilor familiei schimbau priviri neliniștite, spiritul festiv fiind ireparabil afectat.

Cristian nu s-a întors la masă. A stat lângă fereastră, privind luminile de poziție ale mașinii Norei dispărând pe drum. Realizarea amară că ar putea să o fi pierdut pentru totdeauna îi apăsa greu pe inimă, un testament dureros al puterii distructive a cuvintelor neprietenoase și a prejudecăților rigide.