Nu sunt menajera voastră: Povestea unei femei din Pitești

— Irina, ai spălat vasele? Să nu uiți să calci cămășile lui Radu, că are ședință mâine! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna din bucătărie cu o autoritate care nu admitea replică. M-am uitat la mâinile mele crăpate de detergent și am simțit cum un nod mi se pune în gât. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de cămășile lui Radu, ca și cum ar fi fost singura mea menire pe lume.

— Da, mamă Viorica, le calc imediat, am răspuns încet, încercând să-mi ascund oboseala. Pe Radu nici nu-l interesa dacă eram sau nu epuizată. El venea acasă, își arunca geanta pe canapea și aștepta să-i pun masa. Sora lui, Alina, stătea cu picioarele pe masă și butona telefonul, aruncându-mi priviri critice dacă nu era totul perfect.

M-am mutat la Pitești după nuntă, lăsând în urmă părinții mei din Târgoviște și un job la o librărie pe care îl iubeam. Am crezut că dragostea pentru Radu va compensa totul. Dar realitatea a fost alta: fiecare zi era o luptă cu așteptările lor, cu reproșurile subtile sau directe, cu sentimentul că nu eram niciodată suficient de bună.

— Irina, de ce nu faci și tu o ciorbă ca lumea? Mama mea făcea ciorbe grozave! mă apostrofa Alina ori de câte ori încercam să gătesc ceva nou.

— Las-o, Alina, că nu toate femeile știu să gătească! intervenea Radu cu un zâmbet ironic, fără să mă apere vreodată cu adevărat.

În serile târzii, când toți dormeau, mă strecuram în balcon și plângeam în tăcere. Îmi aminteam de zilele în care visam să devin profesoară sau să scriu o carte. Acum abia dacă mai aveam timp să citesc două pagini înainte să adorm epuizată.

Într-o zi, după ce am terminat de spălat podeaua din hol pentru a treia oară într-o săptămână (pentru că doamna Viorica avea impresia că „nu miroase a curat”), am auzit-o vorbind la telefon cu o vecină:

— Irina? E fată bună, dar cam visătoare. Noroc cu Radu că a adus-o pe calea cea dreaptă!

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Nu eram decât o umbră în propria mea viață. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — pentru că uitasem să-i pun cravata preferată la vedere — am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu sunt menajera voastră! Am și eu visele mele!

Radu s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ce vise? Să citești toată ziua? Să scrii poezii? Asta nu ține de foame!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. În noaptea aceea am dormit pe canapea, cu ochii în tavan și inima grea. A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la mama: „Irina, ești bine? Mi-e dor de tine.”

Am început să plâng fără oprire. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt. Am luat o decizie nebunească: mi-am făcut bagajul și am plecat la părinți pentru câteva zile. Când am intrat pe ușa casei părintești, mama m-a strâns în brațe fără să întrebe nimic. Tata mi-a făcut ceaiul preferat și m-a lăsat să dorm până târziu.

În liniștea camerei mele din copilărie, am început să scriu din nou. Am pus pe hârtie toate durerile, frustrările și speranțele mele. Am trimis câteva texte la o revistă locală și spre surprinderea mea, au fost publicate.

Radu m-a sunat de zeci de ori. La început m-a certat, apoi a încercat să mă înduplece:

— Hai acasă! Ce-o să zică lumea? Mama e supărată rău!

Dar pentru prima dată în viață nu m-a mai interesat ce zice lumea sau mama lui Radu. Am stat la părinți două luni. În timpul acesta am găsit un job part-time la librăria din oraș și am început să mă simt din nou vie.

Când m-am întors la Pitești, nu m-am mai întors în casa lui Radu. Mi-am găsit o garsonieră micuță și am început să trăiesc pentru mine. Au urmat luni grele: procese pentru divorț, priviri acuzatoare din partea foștilor socri, bârfe prin cartier.

Dar am descoperit ceva ce pierdusem de mult: curajul de a fi eu însămi. Am publicat prima mea carte de poezii și am primit mesaje de la femei care treceau prin aceleași chinuri ca mine.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie care a avut curajul să spună „nu”. O femeie care a ales să trăiască după propriile reguli.

Oare câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să fim pe placul altora? Câte vise se sting în bucătării străine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?