Casa bunicului – între datorie, iubire și trădare

— Nu pot să cred, Irina! Tu chiar ai de gând să te cerți cu noi pentru o casă? Vocea mătușii mele, Mariana, răsuna tăios prin sufrageria mică, încă plină de mirosul de tămâie și colivă. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu actele bunicului, iar ochii mi se umpleau de lacrimi.

— Nu e vorba doar despre casă, Mariana. E vorba despre tot ce am făcut pentru el… despre toți anii în care am stat aici, singură, când voi nici nu sunați să întrebați dacă mai trăiește.

Nu știu dacă m-au auzit. Fratele meu, Vlad, se uita în gol, evitând privirea mea. Mama stătea cu ochii în pământ, iar verișoara mea, Simona, își verifica telefonul sub masă. În acel moment am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

Totul a început cu șapte ani în urmă, când bunicul meu, Gheorghe, a făcut primul accident vascular cerebral. Aveam 23 de ani și tocmai terminasem facultatea de Litere la Iași. Voiam să plec la București, să-mi găsesc un job la o editură, să-mi trăiesc viața. Dar tata murise de mult, iar mama era prea bolnavă ca să-l poată îngriji pe bunicul. Așa că am rămas eu. Am renunțat la visuri și la prieteni, la iubiri și la libertate.

Primele luni au fost un coșmar. Bunicul era când lucid, când pierdut în amintiri. Mă striga „mama”, mă certa că nu-i aduc țuică sau mă ruga să-i citesc poezii de Coșbuc. Îl spălam, îi schimbam pampersul, îi făceam injecții și îi găteam mâncărurile preferate – ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere. Noaptea mă trezeam din două în două ore să văd dacă respiră.

Restul familiei? Apăreau doar la Paște și Crăciun, cu sacoșe de fructe și promisiuni goale: „Să ne spui dacă ai nevoie de ceva!” Dar niciodată nu veneau când îi chemam să mă ajute la spital sau când bunicul făcea febră mare. Mă simțeam ca o slujnică uitată într-o casă veche dintr-un sat moldovenesc.

Au trecut anii. Am început să-l iubesc pe bunicul altfel – cu răbdare și duioșie. Îmi povestea despre război, despre cum a construit casa cu mâinile lui după ce s-a întors din lagăr. Îmi arăta fotografii cu bunica și îmi spunea: „Irina, tu ești sufletul meu.”

Când a murit, am simțit că mi se rupe ceva din inimă. L-am vegheat singură trei nopți, i-am aranjat costumul preferat și i-am pus în buzunar o fotografie cu mine copil. La înmormântare au venit toți – rudele care nu-l văzuseră de ani de zile – și au plâns teatral lângă sicriu.

După parastas, notarul ne-a chemat să deschidă testamentul. Eram sigură că bunicul va lăsa casa mie – nu pentru că o voiam neapărat, ci pentru că simțeam că meritam măcar atât după tot ce făcusem pentru el.

Dar când notarul a citit actul, am simțit că mă prăbușesc: „Casa și terenul aferent revin în mod egal copiilor mei: Mariana și Ionel.” Eu nu eram menționată nicăieri. Niciun cuvânt despre mine.

— E imposibil! am izbucnit printre lacrimi. Eu am avut grijă de el! Eu am renunțat la tot!

Mariana a ridicat din umeri: — Așa a vrut el. Poate nu ai fost chiar atât de importantă pe cât credeai.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Mama încerca să mă consoleze: „Poate a uitat… Poate nu s-a gândit…” Dar eu știam adevărul: bunicul fusese manipulat de Mariana și Ionel în ultimele luni, când eu eram la spital cu mama. Ei l-au convins să schimbe testamentul.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic cât de nedrept este totul. Vlad mi-a spus sec: — Nu te mai agita, Irina! Oricum nu poți schimba nimic. Simona a râs: — Ce vrei să faci? Să ne dai în judecată?

Am mers la avocat. Mi-a spus că șansele sunt mici – legea e clară, iar martorii sunt tot rudele mele. Am simțit că mă sufoc de furie și neputință.

Seara stau singură în camera unde bunicul își ținea colecția de ceasuri vechi. Mângâi fotografia lui și mă întreb: De ce am fost atât de proastă? De ce am crezut că bunătatea se răsplătește?

Prietenii mei spun să uit totul și să-mi văd de viață. Dar cum să uiți când ai sacrificat totul pentru cineva care te-a uitat la rândul lui?

Poate că lumea asta nu e făcută pentru cei buni. Poate că trebuie să fii egoist ca să supraviețuiești.

Voi ce credeți? Merită să fii bun într-o lume care pare să-i răsplătească doar pe cei care nu dau doi bani pe ceilalți? Sau ar trebui să luptăm mereu pentru dreptatea noastră, chiar dacă șansele sunt minime?