Când acasă nu mai e acasă: Lupta mea pentru încredere și liniște, cu soacra în prim-plan

— Nu pot să cred că iar ai lăsat lumina aprinsă la baie, Irina! — vocea Mariei răsuna ca un ecou rece prin apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Era a treia oară în acea săptămână când îmi reproșa ceva banal, dar tonul ei era mereu același: tăios, ca o lamă ascunsă sub cuvinte.

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era casa mea? Nu eram eu stăpâna aici? Dar de când Maria, mama lui Vlad, soțul meu, se mutase la noi „temporar”, nimic nu mai era la fel. Totul începuse într-o seară friguroasă de noiembrie, când Vlad deschisese ușa și o găsise pe Maria cu o valiză mare și ochii roșii de plâns.

— Mamă, ce s-a întâmplat? — întrebase el, luând-o în brațe.

— Nu mai pot sta cu taică-tu. M-a dat afară. Am nevoie de un loc unde să stau până mă pun pe picioare, — spusese ea printre suspine.

N-am avut curajul să spun nimic atunci. Vlad m-a privit rugător, iar eu am dat din cap că e în regulă. Dar nu era. În câteva zile, Maria a început să-și lase hainele peste tot, să mute lucrurile din bucătărie după bunul plac și să comenteze orice făceam. Încet-încet, simțeam că nu mai am niciun colț doar al meu.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon să plâng. Mă simțeam invizibilă în propria casă. M-am gândit la mama mea, la cum mă învățase să fiu răbdătoare și să nu răspund urât celor mai în vârstă. Dar cât puteam să rabd?

A doua zi dimineață, Maria a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă.

— Grăbește-te, trebuie să plec la piață! — mi-a spus pe un ton poruncitor.

Am ieșit fără să spun nimic, dar lacrimile mi se adunau deja sub pleoape. Vlad era la bucătărie.

— Vlad, trebuie să vorbim… — am început eu timid.

— Despre ce? — m-a întrebat el fără să mă privească.

— Nu mai pot așa. Mama ta… nu mă simt bine în propria casă. Parcă nu mai am loc aici.

Vlad a oftat adânc.

— Irina, e mama. Ce vrei să fac? S-o dau afară?

— Nu, dar nici nu pot trăi așa! — am izbucnit eu.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. În seara aceea nu ne-am mai vorbit.

Zilele au trecut greu. Maria părea că face tot posibilul să mă scoată din minți: îmi critica mâncarea, spunea că nu știu să țin casa curată și îi povestea lui Vlad toate „greșelile” mele. Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele cu haine.

— Ce faci acolo? — am întrebat-o șocată.

— Caut niște șosete groase. Ale tale par noi, sigur nu-ți trebuie toate! — mi-a răspuns ea cu un zâmbet fals.

Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Irina, trebuie să vorbești serios cu Vlad. Casa voastră e sanctuarul vostru. Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia! — mi-a spus ea hotărâtă.

În acea noapte am adormit cu greu, gândindu-mă la ce ar trebui să fac. A doua zi am decis că nu mai pot continua așa. Când Vlad s-a întors de la serviciu, l-am rugat să stăm de vorbă toți trei.

— Maria, te rog să ne asculți puțin… — am început eu cu voce tremurată.

Ea s-a uitat la mine suspicioasă.

— Simt că nu mai am loc aici. Îmi e greu să spun asta, dar simt că fiecare gest al meu e judecat sau criticat. Nu vreau să te dau afară, dar trebuie să găsim o soluție ca să putem trăi toți liniștiți.

Maria a tăcut câteva clipe, apoi a izbucnit:

— Eu sunt mama lui Vlad! Am trecut prin atâtea pentru el! Acum ce vrei? Să mă arunci ca pe o haină veche?

Vlad a intervenit timid:

— Mamă, Irina are dreptate. Și eu simt tensiunea asta. Poate ar trebui să te gândești la o chirie sau să te împaci cu tata…

Maria s-a ridicat brusc și a plecat în dormitor trântind ușa. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

După câteva zile tensionate, Maria a anunțat că va merge la sora ei din Ploiești „până se liniștesc lucrurile”. Când a plecat, apartamentul părea din nou al nostru, dar între mine și Vlad rămăsese o prăpastie de tăceri și resentimente.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim deschis despre tot ce s-a întâmplat. Am realizat că problema nu era doar Maria, ci și lipsa noastră de comunicare și granițe clare în familie. Am început terapia de cuplu și încet-încet am reînvățat să fim parteneri adevărați.

Uneori mă întreb dacă am procedat corect sau dacă puteam fi mai răbdătoare. Dar oare cât poți sacrifica din liniștea ta pentru ceilalți? Când devine prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?