La nunta mea, soacra mea s-a așezat între mine și soțul meu: ce i-am răspuns

— Nu pot să cred! Chiar aici te-ai așezat, mamă? a șoptit Sorin printre dinți, încercând să-și păstreze zâmbetul pentru invitați.

Eu stăteam în picioare, cu rochia albă strânsă pe lângă corp, simțind cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Toată sala privea spre masa mirilor, unde soacra mea, doamna Viorica, tocmai își făcuse loc între mine și Sorin, ignorând privirile mirate ale tuturor. Era momentul acela din seara nunții când toți așteptau dansul mirilor, dar scena era acaparată de altceva: o femeie în vârstă, cu părul strâns într-un coc perfect, care își proclama importanța.

— Eu sunt femeia cea mai importantă din viața lui Sorin! a spus ea tare, ridicând paharul de șampanie. Fără mine, el nu ar fi ajuns aici!

Un murmur s-a stârnit printre invitați. Unii au zâmbit stânjeniți, alții au dat ochii peste cap. Mama mea, doamna Mariana, s-a ridicat de la masa ei și m-a privit cu ochi umezi. Știam că ar fi vrut să vină să mă apere, dar nu voia să facă scandal.

În mintea mea era haos. Mă simțeam umilită. Toată copilăria visasem la ziua nunții mele, la momentul în care voi fi în centrul atenției alături de bărbatul pe care îl iubesc. Dar acum, în loc să mă bucur de fericire, eram pusă într-o situație imposibilă. Ce puteam face? Să țip? Să plec? Să plâng?

Sorin mi-a prins mâna pe sub masă. — Las-o, șopti el. O să treacă.

Dar nu voiam să las nimic să treacă. Nu voiam ca această zi să fie umbrită de orgoliul unei femei care nu putea accepta că fiul ei are o altă prioritate acum.

Am inspirat adânc și m-am aplecat spre ea.

— Doamnă Viorica, i-am spus cu voce calmă dar fermă, vă mulțumesc că l-ați crescut pe Sorin și că l-ați adus până aici. Dar astăzi este ziua noastră. A mea și a lui. Și cred că merităm să fim împreună la masa mirilor.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, nevenindu-i să creadă că am avut curajul să-i spun asta în fața tuturor. Pentru o clipă, sala a amuțit. Apoi am continuat:

— Vreau să vă respect și să vă iubesc ca pe o a doua mamă. Dar vă rog să-mi respectați și mie locul în viața lui Sorin.

Unchiul Ion a început să bată din palme timid, apoi și alții s-au alăturat. Doamna Viorica s-a ridicat încet de pe scaun și s-a mutat lângă soțul ei, domnul Gheorghe, care îi făcea semne disperate să se liniștească.

Sorin mi-a zâmbit cu recunoștință. — Ești incredibilă! mi-a șoptit la ureche.

Dar liniștea nu a durat mult. La desert, când invitații erau deja mai relaxați după câteva pahare de vin, doamna Viorica s-a apropiat din nou de noi.

— Nu vreau să crezi că am ceva cu tine, Irina, mi-a spus ea încet. Dar mi-e greu să-l las pe Sorin să plece din casa noastră. E singurul meu copil…

Am simțit un nod în gât. Știam că nu e ușor pentru ea. Știam că în cultura noastră românească, mamele sunt adesea posesive cu fiii lor și că despărțirea e dureroasă.

— Știu că vă e greu, i-am răspuns sincer. Dar nu-l pierdeți pe Sorin. Doar îl împărțiți cu mine. Și vă promit că voi avea grijă de el.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Nu mai era femeia autoritară care controla totul în casă; era doar o mamă speriată că-și pierde copilul.

Seara a continuat cu dansuri și râsete, dar tensiunea plutea încă în aer. În zilele următoare, discuțiile despre incident au fost peste tot: la serviciu, la piață, chiar și la biserică. Unii spuneau că am fost prea blândă, alții că am avut curaj. Mama mea mi-a spus că e mândră de mine.

Dar relația cu soacra mea nu s-a schimbat peste noapte. Au urmat luni întregi de mici conflicte: ba nu-i plăcea cum gătesc ciorba de perișoare, ba comenta că nu știu să calc cămășile lui Sorin „ca la mama acasă”.

Într-o seară de toamnă, după ce ne-am mutat în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, Sorin a venit acasă abătut.

— Mama zice că nu mai vrea să vorbească cu noi o vreme… Cică ai umilit-o la nuntă.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu voiam război cu nimeni. Nu voiam decât să fiu acceptată și iubită pentru ceea ce sunt.

— Poate ar trebui să mergem la ea… Să vorbim deschis…

A doua zi am mers împreună la casa lor din cartierul Militari. Doamna Viorica ne-a primit rece.

— Ce vreți?

— Să vă spunem că ne pare rău dacă v-am rănit… Dar avem nevoie de sprijinul dumneavoastră ca familie…

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu e ușor să fii mamă… Să-ți vezi copilul crescând și plecând… Dar poate ai dreptate… Poate trebuie să învăț să-l împart…

Ne-am îmbrățișat atunci pentru prima dată sincer. Nu știu dacă vreodată vom fi ca o familie perfectă din reclamele la cafea, dar știu că am făcut primul pas spre împăcare.

Astăzi, după doi ani de la nuntă, încă mai avem momente tensionate. Dar am învățat că familia nu e despre cine câștigă sau cine are ultimul cuvânt; e despre compromisuri și iubire.

Mă întreb adesea: câte femei din România trec prin astfel de conflicte cu soacrele lor? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne găsim vocea fără să distrugem punțile dintre noi?