De ce nu mai vreau să cer ajutorul părinților: Povestea mea despre casă, familie și demnitate

— Nu mai insista, Irina! Am spus că nu putem și gata! — vocea doamnei Popescu răsuna tăios prin bucătăria lor spațioasă, cu mobila lucioasă și miros de cafea proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stătea cu ochii în podea, incapabil să spună ceva. Era a treia oară când încercam să discutăm despre avansul pentru apartament. Știam că au bani. Știam că ar putea să ne ajute fără să le lipsească nimic. Dar refuzul lor era categoric, aproape rece.

Am ieșit din casa lor cu inima grea. Pe drum, Radu a tăcut. Eu simțeam cum mă apasă o furie mocnită, amestecată cu rușine și neputință. „De ce nu ne ajută? Suntem familia lor!” mă întrebam în gând, privind blocurile gri care se întindeau pe lângă noi. În copilărie, părinții mei nu au avut niciodată prea mult, dar mereu au împărțit tot ce aveau cu mine. Acum, când aveam nevoie de sprijin ca să pornim pe drumul nostru, simțeam că ni se trântește ușa în nas.

În seara aceea, la masa noastră mică din garsoniera închiriată, am izbucnit:
— Radu, nu înțeleg! De ce nu vrea mama ta să ne ajute? Nici măcar un împrumut, nimic?
El a oftat adânc:
— Irina, știi cum e mama… Spune că trebuie să ne descurcăm singuri, că așa am învățat și eu. Că dacă ne dă bani acum, n-o să apreciem ce avem.
— Dar nu cerem să ne dea de pomană! Cerem un ajutor ca să putem lua creditul! Toți prietenii noștri au primit sprijin de la părinți…
Radu a ridicat din umeri. Simțeam că mă sufoc.

Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare. La serviciu abia mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o pauză:
— Ce ai pățit? Pari tristă.
Am oftat:
— Încercăm să luăm un apartament și nu reușim să strângem avansul. Părinții lui Radu nu vor să ne ajute deloc.
Mihaela a dat din cap:
— Știu cum e… Și eu am trecut prin asta. Dar până la urmă am reușit singură și acum sunt mândră de mine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte. Mândră de mine… Dar eu voiam doar să simt că fac parte dintr-o familie care se sprijină la greu. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Radu stând pe întuneric.
— M-am certat cu tata azi — mi-a spus încet. — Mi-a zis că suntem prea comozi, că vrem totul de-a gata.
M-am așezat lângă el și am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru felul în care eram judecați. Pentru că nu eram „destul” în ochii lor.

Au trecut luni de zile. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și ieșiri cu prietenii. Am vândut mașina veche a lui Radu. Într-o zi, mama mea m-a sunat:
— Irina, știu că nu avem mult… Dar am pus deoparte niște bani pentru tine. Poate vă ajută măcar puțin.
Am izbucnit în lacrimi la telefon. Mama mea, care trăia dintr-o pensie modestă, era dispusă să-mi dea tot ce avea. M-am simțit vinovată și recunoscătoare în același timp.

Într-un final am reușit să strângem avansul minim pentru un apartament micuț la marginea orașului. Nu era visul nostru — dar era al nostru. În ziua mutării, am privit cutiile îngrămădite pe hol și l-am întrebat pe Radu:
— Crezi că o să vină părinții tăi să ne vadă?
A dat din cap trist:
— Nu cred… Mama zice că dacă n-au contribuit cu nimic, n-are rost să vină.

Am simțit un gol imens în suflet. M-am întrebat dacă vreodată voi putea trece peste această rană. La prima cină în noua noastră casă, am aprins o lumânare și am ciocnit două pahare de vin ieftin.
— Să fim sănătoși și să nu mai depindem niciodată de nimeni — am spus eu.
Radu a zâmbit amar:
— Poate așa trebuia să fie.

Dar noaptea târziu, privind tavanul alb și gol al dormitorului nostru nou, m-am întrebat: oare cât valorează mândria atunci când doare atât de tare lipsa unui gest simplu de sprijin? Ce înseamnă cu adevărat familia — sânge sau suflet?

Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dezamăgire? Unde trageți linia între demnitate și nevoia de ajutor?