Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri sufocate

— Nu, Maria, nu poți pune perdelele astea în sufragerie. Mama zice că nu se potrivesc cu mobila. Vocea lui Petru răsuna tăios în apartamentul nostru micuț din cartierul Titan, iar eu rămâneam cu perdelele în brațe, simțindu-mă ca o fetiță certată pe nedrept. Era a treia oară săptămâna asta când deciziile mele erau anulate de „mama”.

Nu știu când am început să mă pierd. Poate în ziua în care am acceptat să ne mutăm la două blocuri distanță de soacra mea, doamna Elena, „ca să ne fie aproape dacă avem nevoie de ajutor”. Sau poate când am lăsat-o să vină cu noi la alegerea mobilei, pentru că „are gusturi bune și știe mai bine”.

La început, am crezut că e normal. Toate prietenele mele râdeau: „Lasă, Maria, așa sunt soacrele la noi! Treci peste.” Dar la noi nu era doar o glumă. Petru nu făcea nimic fără să o consulte pe mama lui. De la ce mâncăm la cină până la unde mergem în concediu. Când îi spuneam că mă deranjează, ridica din umeri: — Exagerezi. Mama vrea doar ce e mai bine pentru noi.

Într-o seară, după ce am venit de la muncă obosită și am găsit-o pe doamna Elena în bucătăria mea, mutând borcanele de zacuscă dintr-un raft în altul, am simțit că mă sufoc. — Maria, aici e mai bine pentru conserve. Așa făceam și eu acasă la noi. Petru a aprobat din priviri, iar eu am tăcut.

Ani la rând am tăcut. Am tăcut când a ales perdelele, când a decis ce culoare să aibă pereții camerei copilului nostru, când a hotărât că e mai bine să nu ne luăm câine pentru că „face mizerie”. Am tăcut chiar și când a venit cu noi la maternitate și a stat acolo mai mult decât mama mea.

Când s-a născut Ilinca, fetița noastră, credeam că ceva se va schimba. Că Petru va vedea cât de mult contează sprijinul meu, că vom fi o familie adevărată. Dar doamna Elena era mereu acolo: — Nu-i da lapte praf! Eu am alăptat doi ani! — Nu o lua în brațe prea mult, se răsfață! — Nu o scoate afară fără căciuliță!

Petru îi dădea mereu dreptate. — Mama știe ce zice. A crescut doi copii singură după ce tata a murit. Știe ce face.

Într-o zi, după ce Ilinca a făcut febră și eu eram panicată, doamna Elena a venit val-vârtej și mi-a smuls copilul din brațe: — Dă-mi-l mie! Tu nu știi să ai grijă de ea! Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns până m-au durut ochii.

Seara aceea a fost prima dată când i-am spus lui Petru că nu mai pot. — Petru, nu mai sunt eu în casa asta. Simt că trăiesc viața altcuiva. El s-a uitat la mine ca la un copil care face mofturi: — Maria, nu mai dramatiza. Mama vrea doar să ajute.

Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai vorbeam cu mama la telefon decât pe ascuns, ca să nu audă doamna Elena și să spună că „îmi bagă prostii în cap”. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Rusu, m-a chemat într-o zi la ea: — Maria, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc.

Nu știam ce să-i spun. Cum să explic că nu mai știu cine sunt? Că fiecare decizie mică sau mare din viața mea e luată de altcineva? Că soțul meu nu e partenerul meu, ci băiatul mamei lui?

Într-o duminică dimineață, când Ilinca avea deja trei ani și începea să vorbească frumos, am auzit-o spunând: — Bunica zice că mami nu știe să facă supă bună. Am simțit cum mi se strânge inima. Copilul meu începea să creadă că nu sunt suficient de bună nici măcar pentru ea.

În acea zi am decis să vorbesc cu Petru serios. L-am rugat să mergem la o plimbare doar noi doi. Pe aleea din parc, sub castanii bătrâni, i-am spus tot ce aveam pe suflet:
— Petru, eu nu mai pot trăi așa. Simt că nu contez deloc pentru tine. Tot timpul tu și mama luați deciziile pentru mine și pentru Ilinca. Eu unde sunt în familia asta?
El s-a oprit și s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea prima dată:
— Maria, tu chiar crezi că eu nu te iubesc? Dar mama are experiență… Eu nu vreau să greșesc.
— Dar eu? Eu n-am voie să greșesc? Eu n-am voie să încerc? Eu nu exist?
A tăcut mult timp. Apoi a zis încet:
— Nu știu cum să fac altfel…

Am plecat acasă cu sufletul gol. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Ilinca cum doarme și mi-am promis că trebuie să schimb ceva.

A doua zi am sunat-o pe mama mea și i-am spus totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat și mi-a zis:
— Maria, dacă tu nu-ți aperi locul în viața ta, nimeni n-o va face pentru tine.

Am început încet-încet să spun „nu”. Să pun limite. Să îi spun doamnei Elena că nu vreau să intre neanunțată în casa mea. Să îi spun lui Petru că vreau să aleg singură hainele copilului sau meniul de Crăciun.

La început au fost scandaluri mari. Doamna Elena plângea și spunea că „nu o respect”, Petru era prins între noi două ca un copil speriat. Dar ceva s-a schimbat în mine: pentru prima dată după mulți ani simțeam că respir.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să fiu pe deplin liberă sau dacă familia noastră va supraviețui acestor schimbări. Dar știu sigur că nu mai pot trăi fără vocea mea.

Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra unei soacre dominante? Oare cât timp poți rămâne invizibil până când te pierzi cu totul?