Duminica în care adevărul a ieșit la iveală: Povara unei mame între tăcere și dreptate

— Mamă, să știi că Irina e vegetariană. Să nu pui carne în ciorbă, da? Radu mi-a spus asta cu un zâmbet larg, dar eu nu-l mai auzeam. Îmi tremurau mâinile pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi sară din piept. Irina. Irina Popescu. Fata cu ochi verzi și zâmbet fals, care ani de zile a transformat viața Anei într-un coșmar la liceu. Fata care i-a scris pe bancă „ratată”, care i-a ascuns caietele, care a făcut-o să plângă nopți la rând. Acum era în bucătăria mea, râdea cu Radu și mă întreba dacă poate să mă ajute la salată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era sus, în camera ei. Nu știa nimic. Nu știa că fratele ei urma să se căsătorească cu cea care i-a furat liniștea adolescenței. M-am uitat la Irina și am văzut-o altfel decât o vedea Radu: nu ca pe o viitoare noră, ci ca pe fantoma trecutului nostru.

— Mamă, e totul bine? m-a întrebat Radu, văzându-mi fața palidă.

— Da, dragul meu… doar că… mi-e puțin rău de la căldură, am bâiguit eu.

Am pus masa mecanic. Am încercat să mă port normal, dar fiecare gest al Irinei mă rănea. Când a spus „Ce frumos miroase ciorba dumneavoastră”, am simțit un nod în gât. Când a râs la glumele lui Radu, am vrut să țip: „Nu vezi cine e?!”

La desert, Ana a coborât. S-a oprit în ușă când a văzut-o pe Irina. Ochii i s-au mărit, iar fața i s-a scurs de culoare. Irina s-a ridicat brusc:

— Ana? Ce surpriză! Nu știam că ești acasă!

Ana nu a răspuns. S-a uitat la mine cu disperare, apoi la Radu, care nu înțelegea nimic.

— Voi vă cunoașteți? a întrebat el.

Irina a râs forțat:

— Da, am fost colege la liceu… Ce mică e lumea!

Ana s-a așezat la masă fără să spună un cuvânt. Am văzut cum îi tremură mâinile pe furculiță. În ochii ei am citit rugămintea: „Mamă, nu mă lăsa singură cu ea.”

Am încercat să schimb subiectul, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Radu povestea despre planurile lor de nuntă, despre apartamentul pe care voiau să-l cumpere împreună. Irina zâmbea larg, dar Ana nu putea să-și ia ochii de la ea.

După masă, Ana a fugit înapoi în cameră. Am găsit-o plângând în pernă.

— Mamă, cum poți să-l lași pe Radu să se căsătorească cu ea? Nu știi ce mi-a făcut? Nu ți-am povestit tot?

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Știam totul. Știam fiecare detaliu al coșmarului prin care trecuse Ana. Dar cum să-i spun lui Radu? Cum să-i distrug fericirea?

Seara, după ce Irina și Radu au plecat, am stat cu soțul meu, Mihai, la masă. El nu pricepea gravitatea situației.

— Poate s-a schimbat fata… Poate a fost doar o copilărie proastă…

— Mihai, nu poți șterge cu buretele anii de suferință ai Anei! Nu vezi cum reacționează când o vede?

— Și ce vrei să facem? Să-i spunem lui Radu și să-i stricăm viața?

— Dar viața Anei? Cine o repară?

Noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când Ana venea acasă cu ochii roșii și spunea că „nu-i nimic”. La toate minciunile pe care le-am spus ca să o protejez. La toate dățile când am sperat că va trece.

A doua zi dimineață am decis: nu mai pot tăcea.

L-am chemat pe Radu la o cafea.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari foarte agitată…

— Radu… trebuie să-ți spun ceva despre Irina.

I-am povestit totul. Cum Ana a fost hărțuită ani de zile. Cum Irina era liderul grupului care o umilea zilnic. Cum Ana a avut nevoie de terapie ca să-și revină.

Radu m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu se poate… Irina nu ar face așa ceva! O cunoști acum, e alt om!

— O cunoști tu cu adevărat? Ai întrebat-o vreodată despre trecutul ei?

A plecat trântind ușa. Seara m-a sunat plângând:

— Mamă, Irina a recunoscut totul… Mi-a spus că îi pare rău, că era imatură și influențată de anturaj… Dar Ana nu vrea să o ierte.

— Nu poți forța iertarea, Radu… Unele răni nu se vindecă doar cu scuze.

În zilele următoare casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut: Ana nu mai vorbea cu Radu; Mihai încerca să medieze; eu mă simțeam vinovată orice aș fi făcut. Familia noastră era sfâșiată între trecut și viitor.

Irina a venit într-o seară la noi acasă. A stat în genunchi în fața Anei:

— Îmi pare rău… N-am nicio scuză pentru ce ți-am făcut… Dar te rog să mă ierți…

Ana a plâns mult timp fără să spună nimic. Apoi a ridicat privirea:

— Poate într-o zi o să pot… Dar nu azi.

Radu și Irina au amânat nunta. Familia noastră încă încearcă să se vindece. Poate că adevărul doare mai tare decât minciuna uneori, dar cred că doar el ne poate salva.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc cu astfel de secrete sub același acoperiș? Câte mame aleg tăcerea din frica de a nu-și distruge copiii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?