Între două iubiri: Povestea unei nurori, a unei soacre și a unei familii pierdute

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Ana. La noi în familie se gătește altfel, spuse doamna Mariana, privindu-mă peste ochelari, cu acea răceală pe care o simțeam de fiecare dată când încercam să mă apropii de ea. Rareș, soțul meu, stătea la masă, tăcut, cu ochii în farfurie. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, se jucau în sufragerie, fără să bănuiască furtuna care se abătea asupra noastră la fiecare cină de duminică.

Nu am fost niciodată nora preferată. De fapt, nici nu cred că am avut vreo șansă. Fosta soție a lui Rareș, Simona, era încă prezentă în poveștile familiei: „Simona făcea cea mai bună prăjitură cu mere”, „Simona avea grijă de noi când eram bolnavi”, „Simona nu ridica niciodată tonul la copii”. Simona era etalonul la care nu puteam ajunge niciodată.

M-am măritat cu Rareș din dragoste. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și am simțit că el este omul lângă care vreau să-mi petrec viața. Dar după ce ne-am mutat la București și am început să locuim aproape de părinții lui, totul s-a schimbat. Doamna Mariana și domnul Gheorghe nu mă priveau ca pe o parte din familie. Eram mereu „Ana”, niciodată „fata noastră”.

— Nu te supăra, mamă, dar Ana chiar s-a străduit azi, încercă Rareș să mă apere într-o zi.

— Lasă, Rareș, nu e nevoie să mă aperi. Fiecare știe ce poate și ce nu poate, răspunse Mariana cu un zâmbet fals.

În acele momente simțeam cum mi se strânge inima. Îmi doream să fiu acceptată, să fiu iubită nu doar de Rareș și de copii, ci și de familia lui. Dar orice aș fi făcut era insuficient. Când Simona venea să-și ia băiatul din prima căsătorie a lui Rareș, era primită cu brațele deschise. Îi aduceau cafea, prăjituri și vorbe bune. Eu eram invizibilă.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva. Poate nu eram destul de bună. Poate nu eram destul de atentă sau răbdătoare. Poate nu trebuia să mă implic atât de mult în viața lor. Dar apoi îmi aminteam de Rareș și de copiii noștri și știam că pentru ei trebuie să lupt.

Într-o seară, după o altă cină tensionată, Rareș m-a găsit plângând în bucătărie.

— Ana, nu mai plânge… Știu că nu e ușor cu ai mei. Dar eu te iubesc. Copiii te iubesc.

— Și dacă nu va fi niciodată suficient? Dacă mereu voi fi doar „cealaltă femeie” în casa lor?

Rareș m-a strâns în brațe și mi-a promis că va vorbi cu părinții lui. Dar nimic nu s-a schimbat. Ba chiar a devenit mai rău după ce Simona a început să vină mai des pe la ei.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă tristă.

— Mami, bunica a zis că Simona e mama adevărată a lui Andrei și că tu ești doar… Ana.

M-am simțit sfâșiată. Cum puteam să-i explic unui copil de șapte ani că uneori adulții sunt nedrepți? Că uneori dragostea nu e împărțită egal?

Am încercat să vorbesc cu doamna Mariana.

— Doamnă Mariana, vă rog… Încercați să mă înțelegeți. Nu vreau să vă iau locul Simonei sau să stric ceva. Vreau doar să fim o familie.

— O familie? Familia noastră era completă înainte să apari tu. Tu ai venit și ai schimbat totul. Nu pot uita cât am suferit când Rareș s-a despărțit de Simona.

— Dar eu nu am avut nicio vină! Eu l-am cunoscut pe Rareș după divorț!

— Poate… Dar rana e încă acolo.

Am plecat plângând din casa lor. Rareș m-a susținut cât a putut, dar între noi s-a strecurat o răceală nouă. El era prins între două lumi: cea a părinților lui și cea pe care încercam să o construim împreună.

Într-o zi, domnul Gheorghe a făcut infarct. Am alergat toți la spital. Simona era deja acolo, ținând-o pe doamna Mariana de mână. Când am intrat eu cu copiii, privirile lor au spus totul: eram un intrus.

După moartea lui Gheorghe, lucrurile s-au agravat. Doamna Mariana s-a mutat singură într-un apartament mic și Rareș mergea des la ea. Eu rămâneam acasă cu copiii și cu întrebările mele fără răspuns.

Într-o seară târzie, Rareș a venit acasă abătut.

— Ana… Mama vrea să ne despărțim. Zice că nu va avea liniște până nu mă întorc la Simona.

— Și tu ce vrei?

— Eu vreau pe tine… Dar nu mai pot trăi între două lumi care se urăsc.

Am simțit atunci că pierd totul. Că oricât aș fi luptat pentru familia mea, trecutul și prejudecățile altora erau mai puternice decât dragostea mea.

Au urmat luni grele. Rareș s-a retras tot mai mult în el însuși. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă tata va mai sta cu noi.

Într-o zi am decis să plec cu copiii la mama mea la țară pentru câteva zile. Aveam nevoie de liniște. Acolo, printre meri și miros de fân proaspăt cosit, am realizat că nu pot schimba trecutul nimănui. Că uneori trebuie să accepți că nu vei fi niciodată destul pentru unii oameni.

Rareș a venit după noi peste câteva zile.

— Ana… Îmi pare rău pentru tot ce ai îndurat. Vreau să luptăm împreună pentru familia noastră, chiar dacă mama nu ne va accepta niciodată.

L-am privit în ochi și am știut că dragostea noastră merită încă o șansă. Dar rana rămâne acolo — rana de a fi mereu „cealaltă femeie” în propria ta poveste.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare cât de mult contează trecutul într-o familie? Și când vom învăța să iubim fără să judecăm?