Când am spus prima dată „nu” mamei mele: Povestea unei libertăți dureroase

— Irina, nu mă lăsa singură cu toate astea! Ai văzut ce e de făcut, nu? strigă mama din bucătărie, cu vocea ei aspră, care mă făcea să tresar de fiecare dată. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar mirosul de varză murată și lemn ars se amesteca în aerul rece care intra pe sub ușă. Aveam 23 de ani și, pentru prima dată în viața mea, simțeam că nu mai pot să mă supun.

— Nu pot, mamă. Nu azi. Am nevoie să plec la Iași, la interviul acela. Ți-am spus de atâtea ori…

Am auzit cum se oprește din spălatul vaselor. O tăcere grea s-a așternut peste bucătăria noastră mică, tapetată cu flori albastre decolorate. Apoi a venit răspunsul ei, ca o lovitură:

— Interviu? Ce interviu? Tu ai familie aici, nu ai ce căuta la oraș! Cine o să aibă grijă de mine și de frate-tău? Tatăl tău e bolnav, iar tu… tu vrei să ne lași?

M-am uitat la ea. Chipul îi era brăzdat de riduri adânci, ochii mici și obosiți, dar încăpățânați. Am simțit un nod în gât și lacrimile mi-au urcat în ochi fără să le pot opri. Dar nu mai puteam da înapoi.

— Mamă, nu te las. Dar nu pot să trăiesc doar pentru voi. Vreau să încerc și eu… să văd ce pot face pe cont propriu.

A izbucnit în plâns. M-am simțit ca un trădător. Fratele meu, Radu, a intrat în cameră și s-a uitat la mine cu reproș:

— Bravo, Irina! Acum o faci pe mama să plângă? Tu chiar nu vezi cât are nevoie de tine?

Am fugit în camera mea și am închis ușa. M-am prăbușit pe pat, cu fața în pernă. Îmi venea să urlu. De ce trebuia să fie atât de greu? De ce orice încercare de a-mi construi propria viață părea o crimă împotriva familiei?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcuse mama pentru noi: cum mergea la câmp pe ploaie și vânt, cum cosea până târziu la lumina lămpii ca să avem haine curate, cum își ascundea lacrimile când tata ridica vocea sau când nu aveam bani nici pentru pâine. Și totuși… nu era viața mea tot a mea?

Dimineața am găsit-o pe mama stând la masă, cu ochii roșii de plâns. Nu mi-a spus nimic. Mi-a pus o farfurie cu mămăligă și brânză în față și a oftat adânc.

— Faci cum vrei tu, Irina. Dar să știi că aici e casa ta. Și că noi nu avem pe nimeni altcineva.

Am plecat la Iași cu sufletul sfâșiat. În tren, mă uitam pe geam la câmpurile cenușii și mă întrebam dacă nu cumva greșesc. La interviu am fost absentă, cu gândul acasă. Când m-au sunat să-mi spună că am fost acceptată la jobul de asistent social, primul impuls a fost să refuz.

Dar ceva în mine s-a rupt atunci când am auzit-o pe mama la telefon:

— Să nu crezi că acolo o să-ți fie mai bine! O să vezi tu… lumea e rea, oamenii sunt reci. Aici măcar știi pe cine te poți baza.

M-am mutat la Iași. Primele luni au fost un coșmar: chiria era scumpă, colegii reci, orașul mare mă speria. În fiecare seară vorbeam cu mama la telefon și fiecare conversație era un șir nesfârșit de reproșuri mascate:

— Ai mâncat? Ai bani? Nu te-ai îmbolnăvit? Dar Radu iar a răcit… Tatăl tău nu vrea să meargă la doctor…

Mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă în care eram fericită sau mă bucuram de ceva nou. Când am cunoscut-o pe Ana, colega mea de apartament, și am început să râd din nou, primul gând a fost: „Dacă mama m-ar vedea acum…”

Într-o zi, după aproape un an, m-am întors acasă pentru Paște. Mama era mai slabă și mai tăcută ca niciodată. Tata abia se ridica din pat, iar Radu părea că s-a maturizat peste noapte.

— Ai venit… spuse mama fără entuziasm.

Am încercat să o ajut la bucătărie, dar m-a respins:

— Nu mai știi cum se face nimic aici? La oraș te-ai învățat cu altceva…

Am simțit din nou acea vinovăție apăsătoare. După masă, am ieșit pe prispă și am privit apusul peste dealuri. Mama a venit lângă mine.

— Irina… poate că n-am știut să-ți spun altfel… Dar mi-e frică fără tine aici. Mi-e frică să rămân singură.

Am luat-o de mână și am plâns amândouă.

— Mamă… eu tot copilul tău rămân. Dar trebuie să fiu și eu cineva pentru mine.

De atunci au trecut ani. Relația noastră s-a schimbat — uneori ne certăm, alteori ne apropiem mai mult ca oricând. Încerc să ajung acasă cât pot de des, dar încă simt acea vinovăție care mă apasă ca o piatră pe piept.

M-am întrebat mereu: oare e posibil să fii liber fără să rănești pe cei dragi? Sau libertatea vine mereu cu prețul vinovăției? Voi ce credeți — putem fi noi înșine fără să-i pierdem pe ceilalți?