Oaspetele nepoftit din pădurea de lângă Ploiești – Cum o întâlnire mi-a sfâșiat familia

— Cine ești? am strigat, cu mâinile tremurând pe stropitoarea verde, când l-am văzut ieșind dintre copacii de la marginea grădinii. Soarele apunea, iar umbrele pădurii păreau mai lungi ca niciodată. Străinul s-a oprit, privind direct spre mine, cu ochii lui cenușii, reci ca piatra. Nu era nimeni altcineva acasă. Doar eu, florile mele și liniștea aceea apăsătoare care precede furtuna.

— Nu vreau necazuri, doamnă, a spus el încet, cu un accent ciudat, dar totuși românesc. — Am nevoie doar de puțină apă.

Am simțit cum inima mi se strânge. În satul nostru de lângă Ploiești, toată lumea se cunoaște. Un necunoscut care iese din pădure nu e niciodată un semn bun. Am privit spre casa vecinului, dar geamurile erau întunecate. Am ezitat o clipă, apoi am pus stropitoarea jos și am intrat în casă să iau o sticlă cu apă. Când m-am întors, el dispăruse. Pe pământul bătătorit rămăseseră doar urmele pașilor lui.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am tot gândit la chipul lui, la privirea aceea care parcă mă cunoștea. Dimineața, la micul dejun, i-am povestit soțului meu, Radu. A dat din mână:

— Probabil vreun rătăcit sau vreun bețiv din satul vecin. Nu-ți mai face griji degeaba, Maria.

Dar nu puteam să mă liniștesc. Am început să observ lucruri ciudate: ușa de la magazie găsită întredeschisă, urme proaspete de noroi pe alee, câinele lătrând noaptea spre pădure. Când i-am spus surorii mele, Irina, ea a tăcut o clipă prea lung înainte să răspundă:

— Poate… poate că nu e cine crezi tu.

Am simțit că ascunde ceva. Irina mereu fusese cea care știa mai multe decât spune. În acea zi am decis să merg la poliție. Domnul Petrescu, polițistul satului, m-a ascultat cu răbdare, dar la final a zâmbit:

— Maria, nu e prima dată când cineva vede „străini” prin pădure. Poate ai nevoie de odihnă.

M-am simțit umilită și neputincioasă. Dar nu m-am oprit. Am început să întreb prin sat dacă a mai văzut cineva pe cineva suspect. Bătrâna Veta mi-a spus în șoaptă:

— Fata mea, pădurea ascunde multe. Să nu cauți ce nu vrei să găsești.

Într-o seară, am auzit pași în curte. Am ieșit cu lanterna și l-am văzut din nou pe străinul cu ochii cenușii. De data asta nu a fugit.

— Ce vrei de la noi? am întrebat cu vocea gâtuită.

— Nu vreau nimic rău… Maria.

Cum știa numele meu? Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Cine ești?

A tăcut o clipă, apoi a rostit încet:

— Sunt fratele tău.

Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Fratele meu? Dar eu nu aveam decât o soră! Mama murise acum zece ani și niciodată nu pomenise de alt copil.

— Minți! am izbucnit.

— Întreab-o pe Irina… ea știe totul.

A dispărut în noapte înainte să pot spune ceva. Am intrat în casă tremurând și am sunat-o pe Irina:

— Trebuie să vii ACUM!

Când a ajuns, i-am povestit totul printre lacrimi și suspine. Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Maria… mama a avut un băiat înainte de tine. L-a dat spre adopție când era foarte tânără. Nici tata nu a știut niciodată adevărul. Eu am aflat abia după ce mama s-a îmbolnăvit…

M-am prăbușit pe scaun. Toată viața mea fusese o minciună? Cum putuse mama să ascundă așa ceva?

În zilele următoare, satul a început să vorbească. Radu era furios că „ne facem de râs”, tata s-a închis în el însuși și nu mai vorbea cu nimeni. Irina plângea mereu și îmi cerea iertare că nu mi-a spus mai devreme.

Eu? Eu eram prinsă între furie și dorința de a-l cunoaște pe acest frate pierdut. Dar când l-am căutat din nou la marginea pădurii, nu l-am mai găsit niciodată.

Familia noastră s-a rupt atunci. Tata n-a mai vorbit cu Irina luni întregi. Radu m-a acuzat că „aduc blesteme” în casă cu încăpățânarea mea de a afla adevărul. Satul ne privea ca pe niște ciudați.

Dar eu nu regret nimic. Pentru prima dată am simțit că trăiesc cu adevărul meu, oricât de dureros ar fi fost el.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină familia fără să știm? Merită să le scoatem la lumină sau e mai bine să le lăsăm îngropate în pădurea trecutului nostru?