M-a părăsit înainte să nasc. După trei ani, s-a întors și mi-a cerut iertare… Pot ierta o asemenea trădare?

— Nu pot să cred că faci asta acum, Vlad! am urlat, cu mâinile tremurând pe burta mea rotundă. Era noaptea în care contracțiile mă anunțau că băiețelul nostru urma să vină pe lume, iar el, soțul meu, își făcea bagajele în tăcere.

— Nu sunt pregătit, Ana. Nu pot… Nu știu dacă vreau viața asta, a spus el cu vocea stinsă, evitându-mi privirea. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să-l opresc, să-l fac să înțeleagă că nu e momentul să plece, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Ușa s-a trântit și liniștea aceea apăsătoare a umplut apartamentul nostru mic din cartierul Militari.

În acea noapte am născut singură. Mama a venit la spital, dar nu era același lucru. În timp ce țineam în brațe pentru prima dată pe Radu, băiețelul nostru, am simțit o bucurie amară. M-am uitat la el și am jurat că nu o să-l las niciodată să simtă lipsa unui părinte, chiar dacă eu eram sfâșiată pe dinăuntru.

Au urmat luni de zile în care am plâns pe ascuns, când Radu dormea. Mama mă ajuta cât putea, dar pensia ei abia ajungea pentru medicamentele de care avea nevoie după operația la inimă. Am revenit la serviciu la trei luni după naștere, la supermarketul din colț. Colegele mă priveau cu milă și curiozitate.

— Ce-a pățit Vlad? De ce nu-l mai vedem? mă întreba Mariana într-o zi.

— A avut nevoie de o pauză… am mințit eu, rușinată. În realitate, Vlad nu mai dăduse niciun semn. Niciun telefon, niciun mesaj. Nici măcar nu știa cum arată fiul lui.

Anii au trecut greu. Radu a crescut frumos, dar mereu întreba:

— Mami, unde e tati?

Îi spuneam povești despre un tătic plecat să muncească departe, dar adevărul mă ardea pe dinăuntru. În fiecare seară, când îl culcam, îi promiteam că va avea tot ce-i trebuie. Dar eu? Eu nu mai știam cine sunt fără Vlad. Prietenele mele mă evitau; eram „femeia părăsită”, un fel de avertisment pentru celelalte.

Într-o zi de toamnă, când Radu avea aproape trei ani și mergeam împreună la grădiniță, l-am văzut pe Vlad stând lângă bloc. Era slab, cu barba crescută și ochii roșii de nesomn.

— Ana… te rog, lasă-mă să vorbesc cu tine.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Radu s-a ascuns după mine, privindu-l curios.

— Ce cauți aici? am întrebat rece.

— Am greșit enorm. Am fost laș… Nu am dormit nopți întregi gândindu-mă la voi. Te rog… vreau să-mi văd copilul. Vreau să repar ce am stricat.

Am izbucnit în plâns. Toată furia și dorul s-au amestecat într-un nod amar.

— Trei ani! Trei ani ai lipsit! Știi prin ce am trecut? Știi câte nopți am stat singură cu febra lui Radu? Câte zile am muncit până la epuizare ca să avem ce mânca?

Vlad a căzut în genunchi.

— Nu merit iertarea ta… Dar nu pot trăi fără voi. Am fost un prost. Am fugit de frică, nu de tine sau de copil.

Mama a ieșit pe balcon și a văzut scena. Seara m-a întrebat:

— Ce vrei să faci? Poți să-l ierți?

Nu știam răspunsul. În noaptea aceea am stat lângă patul lui Radu și l-am privit dormind. Mi-am amintit toate momentele grele: când a făcut varicelă și am stat trei nopți nedormită; când nu aveam bani de lapte și am împrumutat de la vecina de la doi; când m-am simțit invizibilă pentru toți cei din jur.

A doua zi l-am lăsat pe Vlad să-l vadă pe Radu. S-au privit lung, iar băiețelul a spus timid:

— Tu ești tati?

Vlad a izbucnit în lacrimi și l-a strâns în brațe.

Au urmat săptămâni de încercări. Vlad venea zilnic, încerca să repare ce putea: ducea gunoiul, gătea pentru noi, îl ducea pe Radu în parc. Dar eu simțeam că rana din sufletul meu nu se vindecase.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, Vlad m-a privit în ochi:

— Ana… știu că nu pot șterge trecutul. Dar vreau să fiu aici pentru voi doi. Poate nu merit o a doua șansă… Dar te rog, lasă-mă să încerc.

Am tăcut mult timp înainte să-i răspund:

— Nu știu dacă pot ierta ce ai făcut. Dar știu că Radu are nevoie de tine. Și poate și eu… Dar nu mai sunt femeia care eram înainte să pleci.

Acum, după luni de încercări și ezitări, încă mă întreb: Oare chiar putem repara ceea ce s-a rupt atât de adânc? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face în locul meu?