După zece copii: Povestea Mariei între așteptări, sacrificii și regăsire

— Maria, iar te-ai întors cu capul plecat! Ce-ai făcut azi la doctor? E băiat sau iar ne faci de râs cu o fată?
Vocea soacrei mele, doamna Ileana, răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul de supărare. Mâinile îmi tremurau pe șorț, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care nu aveam voie să le vădă nimeni.
— Nu știe încă, mamă Ileana… e prea devreme, am spus încet, aproape șoptit.
— Prea devreme? La al zecelea copil încă nu știi? Ce fel de femeie ești tu?
M-am uitat spre fereastră, unde ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. În mintea mea se derulau toate momentele în care am sperat să fiu altceva decât „femeia lui Vasile”, „nora Ilenei”, „mama fetelor”. Dar satul nostru nu iartă. Aici, dacă nu faci băiat, nu exiști cu adevărat.

Vasile a intrat în casă cu pași grei, încălțat cu cizmele pline de noroi. S-a uitat la mine fără să spună nimic. Știam ce gândește: „Poate acum va fi băiat.” De fiecare dată când rămâneam însărcinată, speranța lui creștea ca o buruiană sălbatică. Și de fiecare dată când nășteam o fată, vedeam cum i se stinge lumina din ochi.

— Maria, să nu te prind că iar plângi! Fetele tale te văd și se sperie. Fii tare! — mi-a spus el într-o seară, când am izbucnit în plâns după ce am aflat că al nouălea copil era tot fată. Dar cum să fiu tare când toată lumea mă judecă pentru ceva ce nu pot controla?

Fetele mele — Ana, Ioana, Lenuța, Simona, Măriuca, Gabriela, Roxana, Viorica și Daria — mă priveau cu ochi mari și curioși. Cele mai mari deja simțeau povara așteptărilor. Ana, la 17 ani, îmi șoptea uneori:

— Mamă, dacă aș fi fost băiat, crezi că tata m-ar fi iubit mai mult?

Îmi strângeam copiii la piept și le promiteam că sunt minunate așa cum sunt. Dar adevărul era că nici eu nu mă simțeam întreagă. Mă simțeam vinovată pentru fiecare lacrimă a lui Vasile, pentru fiecare privire tăioasă a Ilenei, pentru fiecare șoaptă din sat: „Maria nu-i bună decât să facă fete.”

Într-o zi, la biserică, preotul a vorbit despre „binecuvântarea băieților” și despre cum „femeia trebuie să aducă moștenitori casei”. Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. M-am uitat la celelalte femei din sat — unele mă priveau cu milă, altele cu superioritate. Nimeni nu știa cât mă doare.

În noaptea aceea am stat trează lângă fereastră. Am privit luna și m-am rugat:

— Doamne, dacă e voia Ta să fie băiat, fie! Dar dacă nu… dă-mi putere să mă accept așa cum sunt.

A doua zi am primit vizita mamei mele. S-a așezat lângă mine pe pat și mi-a luat mâinile în ale ei:

— Maria, tu ești mai mult decât ce zic ei. Nu lăsa satul să-ți spună cine ești. Fetele tale sunt sufletul tău. Nu-ți fie rușine!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit tot: cum mă simt vinovată, cum mă doare fiecare vorbă aruncată pe la spate.

— Știi ce mi-a zis tata când eram însărcinată cu tine? „Sper să fie băiat.” Și uite-mă pe mine: am crescut trei fete și n-am murit! Fii mândră!

Dar mândria era greu de găsit printre scutece, vase nespălate și priviri reci.

Când am mers la controlul următor, doctorul mi-a zâmbit:

— Maria, vrei să știi ce ai?

Am dat din cap.

— E băiat.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. O bucurie ciudată amestecată cu teamă. Oare acum voi fi iubită? Oare acum voi fi destul?

Când am ajuns acasă și le-am spus tuturor vestea, Vasile m-a luat în brațe pentru prima dată după ani de zile. Ileana a început să plângă de fericire:

— În sfârșit! Ai salvat onoarea familiei!

Dar eu? Eu nu simțeam decât un gol imens. De ce trebuia să aduc pe lume un băiat ca să fiu acceptată? De ce fetele mele nu erau suficiente?

Lunile au trecut greu. Toată lumea mă felicita pe stradă: „Bravo, Maria! Acum ești femeie adevărată!” Dar eu mă uitam la fetele mele și vedeam tristețe în ochii lor.

În ziua când l-am născut pe Mihai, casa s-a umplut de lume. Toți au venit cu daruri și urări. Fetele mele stăteau într-un colț, uitate de toți.

În noaptea aceea am stat lângă pătuțul lui Mihai și am plâns încet:

— Oare cât valorez eu fără un băiat? Oare fetele mele vor crește crezând că nu sunt destule?

Acum Mihai are doi ani și e lumina ochilor tuturor. Dar eu încă mă lupt cu întrebările mele. Încerc să le arăt fetelor că sunt minunate și că valoarea lor nu stă într-un nume sau într-un gen.

Poate că într-o zi satul va înțelege că o mamă e mamă oricum ar fi copiii ei. Până atunci însă… mă întreb: câte femei ca mine mai trăiesc cu teama că nu sunt destule doar pentru că nu au adus pe lume un băiat? Voi ce credeți — când vom învăța să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce ne dorim noi să fie?