O masă, o decizie: Între familie și viitorul meu

— Nu te supăra, Ilinca, dar dacă tot ai apartamentul acela liber, de ce nu-l dați lui Radu și Anei? Ei chiar au nevoie, iar voi… sunteți tineri, vă descurcați!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, a tăiat aerul din sufrageria mică, încărcată de mirosul de sarmale și tensiune. Am simțit cum furia îmi urcă în obraji, dar am zâmbit strâmb, încercând să nu izbucnesc. Soțul meu, Vlad, s-a uitat la mine cu ochii lui căprui, rugători, ca și cum ar fi vrut să mă convingă fără cuvinte.
— Ilinca, nu trebuie să răspunzi acum, a adăugat el încet. Dar… poate ar fi bine să ne gândim.
Am lăsat furculița jos și am privit în gol. Apartamentul acela era tot ce aveam din partea părinților mei. Tata a muncit o viață la CFR ca să-l cumpere. Era colțul meu de siguranță, singurul lucru care mă făcea să simt că nu depind de nimeni.
— Nu știu… e o decizie mare, am spus abia șoptit.
Mariana a oftat teatral și a început să povestească despre cât de greu le este lui Radu și Anei cu cei doi copii mici într-o garsonieră. Am simțit privirile tuturor pe mine, ca niște ace.
Cina s-a terminat în liniște. Pe drum spre casă, Vlad a încercat să mă ia de mână, dar am tras-o ușor.
— Ilinca, nu vreau să te simți presată, dar… e fratele meu. Și tu ai spus mereu că familia e importantă.
— Și familia mea? Tata a murit muncind pentru apartamentul ăla! De ce trebuie să renunț eu mereu?
Vlad a tăcut. Am ajuns acasă și m-am trântit pe pat, cu ochii în tavan. Gândurile îmi alergau haotic: dacă refuz, toți mă vor vedea ca pe o egoistă; dacă accept, rămân fără plasă de siguranță.
A doua zi m-a sunat mama:
— Ilinca, am auzit ce s-a discutat la masă… Nu te grăbi să faci ceva ce vei regreta. Apartamentul e al tău.
Vocea ei tremura. Știam că și ea simte presiunea familiei lui Vlad.
Seara, Vlad a venit acasă cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet vinovat:
— Hai să vorbim. Uite, dacă nu vrei să-l dai de tot, poate îl închiriem împreună lui Radu și Ana pe bani mai puțini?
— Și dacă nu plătesc? Dacă se supără? Dacă se strică ceva? Cine răspunde?
— Suntem familie! Nu cred că ar face asta…
— Familia ta sau familia mea? Cine contează mai mult?
Am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil.
Zilele următoare au fost un coșmar: mesaje pasiv-agresive de la Ana („Ce norocoasă ești că ai avut părinți care să-ți lase ceva!”), telefoane de la Mariana („Nu vreau să te simți forțată, dar gândește-te la copii!”), priviri reci la întâlnirile de familie.
La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Simona, m-a tras deoparte:
— Ce ai pățit? Pari mereu absentă…
I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a privit lung:
— Ilinca, nu ești egoistă dacă vrei să-ți protejezi viitorul. Oamenii care te iubesc nu ar trebui să te pună în situația asta.
Dar dacă Vlad nu mă mai iubește? Dacă toată familia lui mă va urî?
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad („Nu pot să cred că nu vrei să ajuți!” „Nu pot să cred că tu nu mă susții!”), am plecat la mama. Am stat ore întregi pe balconul mic, privind luminile orașului și încercând să-mi adun curajul.
Mama mi-a pus o cană cu ceai în față:
— Ilinca, tu trebuie să trăiești cu decizia asta toată viața ta. Nu cu părerea lor despre tine.
Am dormit prost și dimineața m-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Vlad. L-am găsit pe canapea, cu ochii roșii de nesomn:
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… N-am vrut să aleg între tine și ei. Dar nici eu nu vreau să pierd ce avem noi pentru un apartament.
L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Am decis împreună: apartamentul rămâne al meu, iar dacă vrem să ajutăm pe cineva din familie, o vom face doar când amândoi suntem de acord și fără presiuni sau șantaj emoțional.

De atunci relațiile cu familia lui Vlad au rămas reci mult timp. Ana nu-mi mai vorbește decât strict necesar; Mariana oftează mereu când mă vede. Dar între mine și Vlad s-a născut o nouă sinceritate – una dureroasă uneori, dar reală.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericirea noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?