Lanțul care a rupt tăcerea – Povestea unei iubiri la răscruce

— Ce-i cu lanțul ăsta? am întrebat-o pe Irina, ținând în palmă bijuteria subțire, rece, găsită pe noptiera ei. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea din apartamentul nostru din cartierul Titan părea să se spargă sub greutatea întrebării mele.

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți. — E doar un cadou de la colega mea, Anca. Pentru ziua mea. Ai uitat?

Nu uitasem. Știam că nu era ziua ei. Știam și că Anca nu-i dăduse niciodată cadouri scumpe. Am simțit cum ceva se rupe în mine, ca o ață prea întinsă. Dar am tăcut. Am pus lanțul la loc și am încercat să dorm, dar mintea mea era un vârtej de gânduri negre.

A doua zi la serviciu, nu m-am putut concentra. Lucrez la o firmă mică de IT, unde fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire. Șeful, domnul Popescu, ne amenința mereu cu restructurări. Dar azi nici măcar asta nu mă mai speria. Tot ce vedeam era lanțul acela strălucind pe noptieră și privirea vinovată a Irinei.

Seara, când am ajuns acasă, Irina gătea ciorbă de perișoare. Mirosul îmi amintea de copilărie, dar acum totul părea fals, ca o piesă de teatru prost jucată.

— Ai avut o zi grea? m-a întrebat ea, fără să mă privească.

— Da, am răspuns scurt. Și tu?

— La fel.

Am mâncat în tăcere. Fiecare lingură era un reproș nerostit. După cină, am încercat să vorbesc cu ea.

— Irina, spune-mi adevărul. Lanțul ăla… chiar e de la Anca?

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap afirmativ. Dar ochii ei spuneau altceva.

În noaptea aceea am dormit pe canapea. M-am simțit ca un străin în propria casă.

Zilele au trecut greu. Am început să o urmăresc pe Irina fără să-mi dau seama: îi verificam telefonul când făcea duș, îi citeam mesajele pe ascuns. Nu găseam nimic concret, dar fiecare zâmbet al ei la telefon mă făcea să mă gândesc la ce e mai rău.

Într-o sâmbătă dimineață, când Irina a spus că merge la piață cu Anca, am decis să le urmăresc. M-am simțit mizerabil, dar nu mă puteam opri. Le-am văzut intrând într-o cafenea mică de lângă Piața Muncii. Nu erau singure. Cu ele era și un bărbat pe care nu-l cunoșteam – înalt, brunet, cu ochelari.

Am stat afară, tremurând de frig și furie. După o oră au ieșit râzând. Irina l-a îmbrățișat pe bărbatul acela ca pe cineva drag. Am simțit cum mi se taie respirația.

Când a ajuns acasă, am izbucnit:

— Cine e el?

Irina a încremenit. — E doar un coleg de la serviciu… Mihai. A avut nevoie de ajutor cu niște acte.

— Și lanțul?

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă.

— Nu știu cum să-ți spun… Mihai mi-a dat lanțul pentru că l-am ajutat cu niște probleme personale. Nu e nimic între noi! Dar am simțit că nu pot să-ți spun adevărul pentru că te-ai fi supărat oricum…

Am simțit că mă prăbușesc. Toată încrederea mea se spulberase într-o secundă. Am început să țip:

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai mințit?

— Pentru că mi-e frică! Pentru că nu mai suntem ca la început! Pentru că tu nu mai vorbești cu mine decât despre facturi și rate!

Am rămas amândoi în bucătărie, plângând ca doi copii pierduți.

În zilele următoare n-am mai vorbit aproape deloc. Fiecare trăia în bula lui de tristețe și vinovăție. Mama mea m-a sunat să mă întrebe dacă venim duminică la masă.

— Nu știu, mamă… Nu prea ne înțelegem în perioada asta…

— Toate cuplurile trec prin greutăți, dragule! Nu lăsa prostiile să vă despartă!

Dar nu era chiar atât de simplu.

La serviciu lucrurile s-au agravat: domnul Popescu a anunțat că urmează concedieri masive. Colegii erau panicați; eu eram deja amorțit de durere și nesiguranță.

Într-o seară ploioasă, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Vrei să încercăm să vorbim? Să nu lăsăm totul să se termine așa…

Am dat din cap încet.

— Îmi pare rău că te-am mințit… Dar mi-e dor de noi doi, de cum eram înainte să ne înghită rutina și grijile…

Am plâns împreună mult timp în seara aceea. Ne-am promis că vom încerca să reconstruim ce-am pierdut – cu sinceritate și răbdare.

Dar rana rămâne acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Mă întreb uneori: oare chiar poate o minciună mică să salveze ceva mare? Sau doar adâncește prăpastia dintre doi oameni care încă se iubesc?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că merită să ierți sau e mai bine să pleci atunci când încrederea s-a pierdut?