Când soacra mi-a pus ultimatum: Povestea Elinei despre alegerea între iubire și respectul de sine

— Elina, nu mai pot să tac! Ori faci cum spun eu, ori să nu te mai văd în casa asta! vocea soacrei mele, doamna Mariana, a spart liniștea serii ca un ciob aruncat pe gresia din bucătărie. Stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept. Soțul meu, Radu, privea în gol, evitând să mă susțină sau să-i răspundă mamei lui. Fetița noastră, Ilinca, se juca pe covor, neatinsă încă de furtuna care se abătuse peste noi.

Nu era prima dată când Mariana încerca să-și impună voința. De când m-am măritat cu Radu, am simțit mereu că nu sunt suficient de bună pentru familia lor. „O fată simplă de la țară”, îmi spunea uneori pe șoptite, când Radu nu era prin preajmă. Dar în acea seară, tonul ei nu mai lăsa loc de interpretări: „Ori te lași de serviciu și ai grijă de casă și copil, ori să nu te mai prind aici!”

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Munca mea ca educatoare la grădinița din cartier era tot ce aveam al meu. Era locul unde mă simțeam apreciată, unde copiii îmi zâmbeau sincer și părinții mă respectau. Dar pentru Mariana, era o rușine: „Ce nevoie are Radu să muncești tu? El aduce bani destui!”

— Mariana, eu nu pot să renunț la serviciu. Îmi place ceea ce fac și cred că Ilinca are nevoie de o mamă fericită, nu una frustrată, am spus cu voce tremurată.

Ea a izbucnit:
— Nu-mi pasă ce-ți place! În casa asta faci cum spun eu! Dacă nu, poți pleca!

Am privit spre Radu, sperând să spună ceva. S-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără să scoată un cuvânt. Am rămas singură cu Mariana și cu Ilinca care tocmai începea să plângă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am cedat doar ca să fie pace. La nunta noastră, când Mariana a insistat să port rochia pe care o alesese ea. La fiecare Crăciun când trebuia să gătesc după rețetele ei și să zâmbesc chiar dacă mă durea sufletul. La fiecare ceartă în care Radu prefera să tacă decât să-și supere mama.

Dimineața am găsit-o pe Mariana în bucătărie, făcând cafeaua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Te-ai hotărât? m-a întrebat fără să mă privească.

— Da, m-am hotărât. Nu renunț la serviciu. Și dacă asta înseamnă că trebuie să plec, atunci plec.

A ridicat din sprâncene, surprinsă că am avut curajul să-i răspund. Radu a apărut în ușă, cu ochii roșii de nesomn.
— Elina… poate ar trebui să mai discutăm…

— Nu mai e nimic de discutat, Radu! Nu pot trăi toată viața după regulile mamei tale. Am nevoie să fiu respectată!

Am împachetat câteva haine pentru mine și Ilinca și am plecat la sora mea, Laura. Ea m-a primit cu brațele deschise:
— În sfârșit ai avut curajul! Mereu ți-am spus că meriți mai mult decât umilința asta.

Primele zile au fost grele. Ilinca plângea după tatăl ei, iar eu mă simțeam vinovată că i-am luat familia. Dar încet-încet am început să respir din nou. La grădiniță copiii m-au întâmpinat cu desene și îmbrățișări. Laura mă ajuta cu Ilinca și mă asculta când aveam nevoie să plâng.

Radu m-a sunat după o săptămână:
— Elina, mama e disperată că ai plecat. Dar nici eu nu știu ce să fac… Nu pot s-o supăr pe ea…

— Atunci rămâi cu ea, Radu! Eu nu mai pot trăi așa!

Au trecut luni de zile până când Radu a început să vină la noi tot mai des. Încerca să repare ceva ce fusese rupt prea mult timp. Mariana nu mi-a vorbit niciodată de atunci. Dar eu am câștigat ceva ce nu credeam că voi avea vreodată: liniște.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău pentru Ilinca. Dar știu sigur că am făcut bine pentru mine. Și poate că atunci când o femeie spune „ajunge”, nu distruge familia – ci o salvează de la o viață trăită în umilință.

Oare câte femei mai tac încă din frică? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fie liniște în casă?