Iartă-mă pentru ce s-a întâmplat – Povestea unei femei din România despre infidelitate, familie și regăsire

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea răsuna spartă prin bucătăria mică, în timp ce mâinile îmi tremurau pe telefonul cu ecranul luminat. Era ora șapte dimineața, iar cafeaua abia începea să fiarbă pe aragaz. În fața mea, Vlad, soțul meu de doisprezece ani, își trăgea nervos mânecile cămășii, evitându-mi privirea.

— Nu e ce crezi, Ana… a încercat el să spună, dar cuvintele i-au murit pe buze când i-am arătat mesajul: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.”

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu o seară înainte, Vlad mi-a spus că trebuie să plece la Brașov pentru o întâlnire de afaceri. Nu era prima dată când pleca peste noapte, dar de data asta ceva nu mi-a dat pace. Poate felul în care și-a făcut bagajul în grabă sau privirea aceea vinovată pe care am surprins-o când a crezut că nu-l văd. Am încercat să-mi alung gândurile negre, dar dimineața următoare am găsit telefonul lui pe masa din sufragerie. Și acolo era mesajul.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se destramă sub picioare. Vlad tăcea. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi la început: plimbările prin Herăstrău, serile târzii când ne promiteam că vom fi mereu sinceri unul cu celălalt. Unde dispăruse totul?

— Ana, te rog… Nu voiam să afli așa. E complicat. Eu… eu nu mai știu ce simt, a spus el încet.

— Și eu? Eu ce ar trebui să simt acum? Cum îi explicăm Mariei că tata nu mai vine acasă?

Maria, fetița noastră de opt ani, dormea încă în camera ei roz, neatinsă de furtuna care se abătuse peste noi. Gândul la ea m-a făcut să-mi șterg lacrimile și să încerc să par mai puternică decât eram.

— O să vorbim cu ea împreună, a spus Vlad, dar vocea lui suna gol.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mama mea, Elena, a venit imediat ce a aflat. „Ți-am spus eu că bărbații nu se schimbă niciodată! Ai fost prea bună cu el!” mi-a zis printre suspine și reproșuri. Tata, Ion, s-a închis în sine și nu a vrut să discute despre asta. Sora mea mai mică, Roxana, m-a sunat din Cluj și mi-a spus să nu-l iert niciodată.

Dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu. Mă simțeam vinovată că poate nu am fost destul de atentă la Vlad, că poate m-am pierdut prea mult în grijile zilnice: facturi, teme cu Maria, munca la biroul de arhitectură unde eram mereu sub presiune.

Într-o seară, după ce Maria a adormit strâns ținându-și ursulețul la piept, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Camelia.

— Ana, trebuie să te gândești la tine acum. Nu la el. Nu la ce zice lumea. La tine! mi-a spus ea hotărât.

Dar cum să mă gândesc la mine când tot ce știam despre viață se prăbușise? Cum să-mi recâștig demnitatea când toți din jur mă priveau ca pe o victimă sau ca pe o femeie slabă?

Vlad s-a mutat la un prieten pentru câteva zile. Maria plângea în fiecare seară și mă întreba când vine tata acasă. Am încercat să-i explic cât de blând am putut:

— Tati are nevoie de puțin timp singur. Dar te iubește foarte mult.

— Dar tu îl mai iubești pe tati? m-a întrebat ea într-o seară cu ochii mari și umezi.

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că încă îl iubeam sau poate doar iubeam amintirea noastră împreună.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit să o vadă pe Maria. Eu eram în bucătărie cu mama când l-am auzit vorbind încet cu fiica noastră:

— Tati a greșit și îi pare rău. Dar orice s-ar întâmpla, tu ești cea mai importantă pentru mine.

Am ieșit din bucătărie și l-am privit lung. Pentru prima dată după mult timp am văzut un bărbat speriat, nu sigur pe el ca altădată.

— Vlad, trebuie să decidem ce facem mai departe. Nu putem trăi așa la nesfârșit.

Am avut o discuție lungă și dureroasă. Vlad a recunoscut că relația lui cu cealaltă femeie nu era decât o evadare din rutina noastră. Că nu știa dacă vrea să se întoarcă sau nu.

Am decis atunci că nu pot trăi într-o așteptare nesfârșită. Am început terapia singură și apoi cu Maria. Am acceptat că uneori oamenii se schimbă și că nu e vina nimănui.

Familia mea a continuat să mă preseze: „Nu-l ierta! Gândește-te la copil!” Dar am ales să-mi ascult inima și să-mi dau timp.

Au trecut luni până când am reușit să mă uit în oglindă fără să plâng. Am început să ies cu prietenele mele, să merg la teatru și chiar am acceptat invitația unui coleg de serviciu la o cafea. Maria s-a obișnuit treptat cu noua noastră viață și a început să zâmbească din nou.

Vlad a încercat să revină în viața noastră după câteva luni, dar de data asta eram eu cea care spunea „nu”. Nu pentru că nu-l mai iubeam deloc, ci pentru că învățasem cât valorez eu însămi.

Acum, când privesc în urmă la acea dimineață fatidică, știu că nimic nu va mai fi ca înainte. Dar poate nici nu trebuie.

Oare câte femei din România trec prin asta și tac? Oare câți dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine atunci când totul pare pierdut?