Umbre la Masa de Familie: Mărturisirea unei Mame despre Destrămarea Familiei Popescu

— Unde este brățara de argint pe care mi-a dăruit-o Vlad anul trecut? am întrebat, cu vocea tremurândă, privind spre Irina, care stătea la masa din bucătărie, cu telefonul în mână și un zâmbet rece pe buze.

— Nu știu, Mariana. Poate ai pus-o undeva și ai uitat, a răspuns ea, fără să ridice privirea.

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când ceva dispărea din casă de când Irina a intrat în viața lui Vlad. Dar nu era vorba doar de lucruri. Era vorba de el. De fiul meu, care nu mă mai suna, nu mă mai îmbrățișa, nu mă mai întreba dacă sunt bine. De parcă, odată cu venirea Irinei, eu devenisem o piesă veche de mobilier, ignorată și mutată dintr-un colț în altul.

Totul a început cu o nuntă grăbită, organizată în două luni, fără să fim consultați. Vlad părea fericit, dar ochii lui aveau o umbră pe care doar o mamă o poate vedea. Irina era frumoasă, elegantă, dar rece ca o zi de iarnă. La început am încercat să o cunosc, să îi gătesc felurile preferate, să îi ascult poveștile despre copilăria ei din Bacău. Dar ea răspundea mereu scurt, politicos, fără să se deschidă vreodată cu adevărat.

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu de la serviciu, l-am auzit certându-se cu Irina în dormitor:

— Nu vreau să mergem la mama ta în weekend! Mereu mă simt ca un intrus acolo!

— E mama mea, Irina! Nu pot să o ignor!

— Dar nici nu poți trăi toată viața după regulile ei!

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam să fiu o povară. Dar nici nu voiam să-l pierd pe Vlad. După acea ceartă, vizitele lor au devenit tot mai rare. Când veneau, Irina stătea cu ochii în telefon sau se plângea că e obosită. Vlad părea mereu grăbit, absent.

Apoi au început să dispară lucruri mici: o fotografie veche cu mine și Vlad la mare, o carte pe care i-o citisem când era copil, brățara de argint. Am întrebat-o pe Irina de fiecare dată și mereu primeam același răspuns: „Nu știu.”

Într-o zi, am găsit cartea aruncată la gunoi. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat-o și am pus-o la loc pe raft, dar nu am spus nimic. Ce rost avea? Vlad nu mă mai asculta. Când încercam să-i spun ce simt, îmi răspundea nervos:

— Mamă, exagerezi! Irina nu are nicio vină! Poate ar trebui să te gândești că nu totul se învârte în jurul tău!

M-am retras încet-încet din viața lor. Am început să vorbesc cu sora mea, Lenuța, la telefon:

— Mariana, trebuie să vorbești cu Vlad! Nu lăsa să vă îndepărtați așa!

— Nu știu cum… Parcă nu mă mai recunoaște.

— Poate e influența Irinei… Dar poate și tu ai greșit undeva. Încearcă să vezi și partea ei.

Am încercat. Am invitat-o pe Irina la cafea, doar noi două. A venit, dar discuția a fost stânjenitoare.

— Știu că nu mă placi prea mult, Mariana. Dar Vlad e soțul meu acum. Trebuie să accepți că viața lui s-a schimbat.

— Nu e vorba că nu te plac… Mi-e teamă că îl pierd.

— Poate ar trebui să-i dai spațiu. Să-l lași să fie bărbatul care vrea el să fie.

Am rămas cu ceașca goală în mână și cu un gol în suflet.

Timpul a trecut și distanța dintre noi a crescut. De Crăciun am stat singură pentru prima dată în viață. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Atât. Niciun telefon, nicio vizită.

Într-o zi ploioasă de martie, am primit un telefon de la spital: Vlad fusese internat cu o criză de ulcer. Am alergat acolo cât am putut de repede. Irina era deja lângă el, dar când m-a văzut a oftat vizibil deranjată.

— Nu era nevoie să vii… E sub control.

— Sunt mama lui! Cum să nu vin?

Vlad m-a privit pentru prima dată după mult timp cu ochii lui calzi de altădată:

— Mamă… îmi pare rău…

Am plâns amândoi în tăcere. Dar după externare totul a revenit la fel ca înainte: distanță, tăcere, răceală.

Acum stau singură la masa din bucătărie și privesc brățara lipsă ca pe un simbol al tuturor lucrurilor pierdute între noi: iubire, încredere, familie. Mă întreb dacă vina e doar a Irinei sau dacă și eu am greșit undeva. Poate nu am știut să-l las pe Vlad să fie adultul care trebuia să devină.

Oare câte familii din România trec prin astfel de despărțiri tăcute? Oare există vreo cale de împăcare sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce credeți?