Vara în care am aflat cine suntem cu adevărat: Secretele unei familii românești la Vama Veche

— De ce nu răspunzi la telefon, Radu? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Era deja a treia oară când îl vedeam ieșind pe plajă, cu telefonul lipit de ureche, vorbind în șoaptă. În jurul nostru, Vama Veche pulsa de viață: muzică, râsete, miros de porumb copt și valuri care se spărgeau de mal. Dar între noi era doar liniște și suspiciune.

Radu s-a întors spre mine cu un zâmbet forțat. — E de la serviciu, Maria. Știi că nu pot să scap nici aici…

Dar eu știam că nu era adevărul. Îl simțeam în felul în care își ferea privirea, în felul în care își strângea pumnii când îl întrebam ceva banal. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, alergau desculți prin nisip, fără să bănuiască nimic din furtuna care se adunase între părinții lor.

Venisem la Vamă cu speranța că vom repara ceva ce se stricase încet, pe nesimțite, în ultimii ani. Radu lucra tot mai mult, eu mă simțeam tot mai singură, iar serile noastre se terminau cu telefoane date pe ascuns și discuții despre facturi. Am crezut că marea ne va aduce aminte cine am fost cândva: doi tineri care dansau desculți pe plajă și visau la o viață simplă.

În a doua seară, am ieșit toți patru la terasa „La Pirați”. Ilinca a cerut clătite cu Nutella, Vlad a vrut hamsii. Eu nu aveam poftă de nimic. Radu a primit un mesaj și s-a ridicat brusc de la masă.

— Vin imediat, trebuie să răspund.

L-am urmărit cu privirea cum se îndepărtează printre mese. Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami, tati e supărat pe noi?

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. — Nu, iubita mea. Tati are doar mult de muncă.

Dar adevărul era că nu mai știam nimic sigur. În acea noapte, după ce copiii au adormit, l-am confruntat pe Radu.

— Spune-mi dacă e altcineva. Nu mai pot trăi așa.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat și a spus încet:

— Nu e altcineva… dar nici nu mai știu dacă suntem noi.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum mi se frânge ceva în piept. Am început să plâng fără rușine, fără să mă ascund.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai lăsat să ajungem aici?

— Pentru că mi-a fost frică. Pentru că nu vreau să-i rănesc pe copii. Pentru că nici eu nu știu ce vreau…

A doua zi am mers singură pe plajă. Marea era rece și vântul îmi biciuia obrajii. M-am gândit la părinții mei, la cum au rămas împreună „pentru copii”, dar au trăit ca doi străini sub același acoperiș. Mi-am jurat mereu că eu nu voi face asta.

Seara, Ilinca a venit la mine cu un desen: patru oameni ținându-se de mână sub un soare mare și galben.

— Uite, mami! Noi patru! O să fim mereu împreună?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit cum mă sufoc de vinovăție și neputință.

În zilele următoare, am încercat să ne purtăm normal. Am mers la cherhana, am făcut poze cu copiii pe dig, am râs forțat la glumele lui Vlad. Dar între mine și Radu era un zid invizibil.

Într-o după-amiază, l-am văzut pe Radu vorbind cu o femeie pe plajă. Era brunetă, elegantă, părea din alt film față de atmosfera boemă din Vamă. Am simțit cum mi se taie respirația. Când m-a văzut, Radu a venit spre mine:

— Maria, te rog… Nu e ce crezi.

— Atunci ce e? am izbucnit eu.

Femeia s-a apropiat și mi-a întins mâna:

— Bună ziua. Sunt Cristina. Lucrez cu Radu la proiectul pentru primărie.

Am simțit cum îmi cade o piatră de pe inimă… dar doar pentru o clipă. Pentru că privirea lui Radu spunea altceva: era rușinat, vinovat, prins între două lumi.

În acea seară am stat pe malul mării până târziu. Radu a venit lângă mine și mi-a spus:

— Maria… Nu te-am înșelat niciodată fizic. Dar cred că sufletul meu s-a rupt de al tău de mult timp.

Am plâns amândoi ca niște copii rătăciți. Am vorbit despre tot ce ne doare: despre singurătate, despre frică, despre visele pe care le-am abandonat pentru „binele familiei”.

Ultima zi în Vamă a fost liniștită. Am făcut bagajele în tăcere. Copiii s-au jucat în nisip până la apus. În drum spre casă, Ilinca a adormit cu capul pe umărul meu.

Acum scriu aceste rânduri din bucătăria noastră mică din București. Radu doarme pe canapea de câteva zile. Nu știm ce vom face mai departe: să încercăm să ne regăsim sau să avem curajul să ne despărțim.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Câți avem curajul să spunem adevărul înainte să fie prea târziu?