Două garsoniere în loc de un cămin: Povestea unei trădări tăcute

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui nimic? Glasul meu răsuna în mica bucătărie, tremurând între furie și disperare. Mă uitam la el, așteptând o explicație care să mă liniștească, dar el doar își cobora privirea spre gresia veche, evitându-mi ochii.

— Am vrut să fie o surpriză… să fie mai bine pentru toți, a murmurat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Totul a început cu un vis simplu: să avem un cămin al nostru. După ani de chirii și promisiuni, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe și la mici bucurii doar ca să putem cumpăra, în sfârșit, un apartament. În fiecare seară, desenam planuri pe hârtie, visam la o sufragerie luminoasă, la o bucătărie unde să gătim împreună și la o cameră pentru copilul pe care ni-l doream. Dar într-o zi, când credeam că suntem mai aproape ca niciodată de visul nostru, am aflat adevărul: Radu cumpărase două garsoniere. Una pentru noi și una pentru mama lui, doamna Elena.

Nu mi-a spus nimic. Am aflat întâmplător, când am găsit contractele în geanta lui. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Nu era vorba doar de bani sau de spațiu – era vorba de încredere. Cum să construim ceva împreună dacă el ia decizii atât de importante fără mine?

— Mama nu se descurcă singură… Știi că are probleme cu inima, a încercat el să se justifice.

— Și eu? Eu nu contez? Nu meritam măcar să știu? am izbucnit eu.

A urmat o tăcere grea. În acea seară, am dormit fiecare în alt colț al patului. Dimineața, m-am trezit cu ochii umflați și cu un nod în gât. M-am dus la muncă fără chef, iar colegele m-au întrebat dacă sunt bolnavă. Nu am putut să le spun adevărul – mi-era rușine că nu sunt destul de importantă nici măcar pentru propriul soț.

În zilele care au urmat, doamna Elena a venit să vadă garsoniera ei. A intrat cu pași mici, dar privirea îi era ascuțită.

— E micuță, dar măcar nu mai stau la mila nimănui, a spus ea privind spre mine.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Niciodată nu m-a plăcut cu adevărat. Întotdeauna avea ceva de comentat: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu știu să țin casa curată. Acum avea propriul ei spațiu – și totuși era mai prezentă ca niciodată în viața noastră.

Radu încerca să împace pe toată lumea. Îi ducea cumpărături mamei lui, venea acasă târziu și obosit, iar mie îmi spunea mereu: „O să fie bine, trebuie doar să avem răbdare.” Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi printre compromisuri care nu-mi aparțineau.

Într-o seară, după ce Radu a plecat din nou la mama lui cu o pungă de medicamente, am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina! Parcă nu mai exist pentru el. Tot ce contează e mama lui și ce vrea ea…

— Tu ai vorbit vreodată deschis cu el? Ai încercat să-i spui cât te doare?

— De câte ori! Dar nu ascultă… Zice că exagerez.

Irina a oftat la capătul firului.

— Poate ar trebui să-i dai un ultimatum. Să-i spui clar ce vrei tu. Altfel o să rămâi mereu pe locul doi.

Mi-am făcut curaj și într-o seară i-am spus lui Radu tot ce aveam pe suflet:

— Eu nu pot trăi așa! Nu vreau două garsoniere și două vieți separate! Vreau o familie adevărată! Dacă nu poți să fii lângă mine cu tot sufletul tău… poate că ar trebui să ne gândim fiecare la drumul lui.

A rămas mut. Pentru prima dată l-am văzut speriat.

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o las singură.

— Nu-ți cer asta! Îți cer doar să fim o echipă. Să luăm deciziile împreună!

Au urmat zile tensionate. Doamna Elena venea tot mai des la noi sub pretextul că „nu se descurcă”, iar Radu era prins între două lumi. Eu mă simțeam tot mai singură în propria casă. Prietenele îmi spuneau să plec dacă nu sunt fericită, dar eu încă speram că putem repara ceva.

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe doamna Elena plângând în garsoniera ei. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Cândva aveam o familie mare. Acum suntem fiecare în colțul lui…

Am simțit pentru prima dată milă față de ea. Poate că și ea se simțea la fel de singură ca mine.

Am început să vorbim mai des. Să ne povestim viețile, durerile și speranțele. Încet-încet, zidurile dintre noi s-au mai topit. Radu a văzut schimbarea și a început să vină mai des acasă, iar serile noastre au redevenit calde.

Dar rana trădării nu s-a vindecat complet niciodată. Încerc să iert, dar uneori mă trezesc noaptea întrebându-mă: dacă va mai lua decizii peste capul meu? Dacă voi rămâne mereu pe locul doi?

Poate că familia înseamnă tocmai lupta asta continuă între compromisuri și dorințe personale. Dar oare cât putem sacrifica din noi înșine fără să ne pierdem cu totul? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?