Între două lumi: Povestea mea de noră într-o familie care nu mă vrea

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. Maria făcea mereu ciorba mai gustoasă, spuse soacra mea, ridicând sprânceana și privindu-mă peste ochelari.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când o compara pe Maria, fosta soție a lui Vlad, cu mine. Cinci ani trecuseră de când Vlad divorțase, dar pentru doamna Stancu, timpul se oprise atunci. Mă uitam la mâinile mele, tremurânde, încercând să nu răspund. Vlad era la serviciu, iar eu rămăsesem singură cu ea și cu amintirile ei.

— O să mai pun puțină sare, am zis încet, deși știam că nu asta era problema.

În fiecare zi, simțeam că trăiesc într-un muzeu al trecutului. Pe peretele din sufragerie încă atârna poza de la nunta lui Vlad cu Maria. În dulapuri găseam mereu câte o eșarfă uitată, câte o felicitare de la ziua lor de naștere. Soacra mea nu voia să arunce nimic. „Sunt amintiri frumoase”, spunea ea, dar pentru mine erau ca niște ace care mă înțepau ori de câte ori încercam să mă simt acasă.

Într-o seară, după ce Vlad s-a întors obosit de la muncă, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, nu mai pot. Mama ta… nu mă vede pe mine. Pentru ea sunt doar cineva care a venit să ocupe locul Mariei.

Vlad a oftat și s-a lăsat pe canapea.

— Știu, Irina. Dar e greu pentru ea. Maria a fost ca o fiică pentru mama. Au trecut prin multe împreună…

— Și eu? Eu ce sunt? O chiriașă în propria mea viață?

Vlad a tăcut. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. M-am întrebat de ce trebuie să plătesc eu pentru greșelile trecutului lor. De ce trebuie să mă simt vinovată că iubesc un bărbat care a mai iubit o dată?

A doua zi dimineață, soacra mea m-a întâmpinat cu aceeași privire rece.

— Vlad nu bea niciodată cafeaua fără lapte. Maria știa asta.

Am simțit cum îmi pierd răbdarea.

— Poate că Vlad s-a schimbat. Poate că îi place cafeaua altfel acum.

Ea a dat din cap dezaprobator.

— Oamenii nu se schimbă atât de ușor, Irina. Tu nu-l cunoști ca Maria.

M-am dus în dormitor și am închis ușa după mine. Am început să plâng în pernă, fără să știu dacă plâng de furie sau de neputință. Mă simțeam invizibilă, ca și cum orice aș fi făcut nu era niciodată destul.

Într-o duminică, Maria a venit să-l vadă pe fiul ei, Radu, băiatul lui Vlad din prima căsătorie. Soacra mea a pregătit prăjitura preferată a Mariei și a aranjat masa ca pentru o sărbătoare. Eu am stat retrasă în bucătărie, ascultând râsetele lor din sufragerie.

La un moment dat, am auzit-o pe soacra mea spunând:

— Of, dragă Maria, cât mi-e dor de vremurile când eram toți împreună! Parcă era altfel casa asta…

M-am simțit ca o intrusă în propria casă. Când Maria a plecat, soacra mea a venit la mine și mi-a spus:

— Să știi că nu e vina ta că Vlad și Maria s-au despărțit. Dar nici nu poți să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas fără cuvinte. Ce puteam să spun? Că mă doare? Că mi-aș dori să fiu acceptată? Că uneori mă gândesc să plec?

În acea noapte, Vlad m-a găsit plângând pe hol.

— Irina, te rog… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi oblig mama să uite trecutul.

— Dar eu? Eu cine sunt pentru tine? Un compromis între două vieți?

El m-a luat în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt singură în suferința mea.

Au trecut luni de zile în care am încercat să mă apropii de soacra mea. Am gătit împreună, am mers la piață, i-am ascultat poveștile despre copilăria lui Vlad. Dar mereu revenea la Maria, ca și cum orice discuție trebuia să treacă prin filtrul acelei relații pierdute.

Într-o zi, Radu a venit la mine și m-a întrebat:

— Tu o iubești pe mama?

Am rămas surprinsă.

— O respect pe mama ta pentru că este mama ta și pentru că face parte din viața ta și a tatălui tău.

El s-a uitat la mine serios:

— Bunica zice că tu ai furat locul mamei…

M-am prăbușit pe scaun. Cum puteam să lupt cu asemenea vorbe? Cum puteam să-i explic unui copil că iubirea nu se fură?

În acea seară, i-am spus lui Vlad că nu mai pot continua așa.

— Ori găsim o soluție împreună, ori plec. Nu vreau să trăiesc într-o casă unde sunt mereu comparată cu altcineva.

Vlad a decis atunci să vorbească serios cu mama lui.

— Mamă, Irina e soția mea acum. Te rog să o respecți și să-i dai șansa să fie parte din familie.

Soacra mea s-a uitat la mine lung și a spus:

— Poate că ai dreptate, Vlad. Dar inima mea încă plânge după ce-am pierdut…

Am simțit pentru prima dată că vede și durerea mea.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Nu au dispărut comparațiile peste noapte, dar au devenit mai rare. Am început să vorbim mai mult despre prezent decât despre trecut. Am început să construim ceva nou împreună — încet, cu răbdare și multe lacrimi ascunse.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată cu adevărat acceptată sau dacă voi rămâne mereu „cealaltă femeie” în ochii lor. Dar știu că nu pot trăi viața altcuiva — trebuie să-mi trăiesc propria poveste.

Oare câți dintre noi trăim cu fantomele trecutului altora? Și cât timp trebuie să treacă până când suntem văzuți cu adevărat pentru cine suntem?