Umbra unei alte femei: Povestea unei iubiri rănite

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-am dat totul, iar tu… tu ai ales să-mi distrugi lumea cu un singur mesaj! Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Ploua cu găleata afară, iar fiecare picătură părea să bată ritmic în geam, ca o bătaie de inimă frântă.

Vlad stătea în prag, cu ochii în pământ. Nu avea curaj să mă privească. Mâinile îi tremurau ușor, iar vocea îi era stinsă:

— Îmi pare rău, Ana. N-am vrut să te rănesc… S-a întâmplat pur și simplu.

Am izbucnit în râs, un râs amar, care m-a durut mai tare decât orice lacrimă. „Pur și simplu”? Cum poate cineva să spună asta despre o trădare? Am simțit cum tot ce construisem împreună — serile târzii cu povești la lumina veiozei, vacanțele la munte cu fetița noastră, Mara — se prăbușeau într-o clipită.

A fost doar un mesaj. Un singur mesaj găsit întâmplător pe telefonul lui Vlad, când căuta o poză cu Mara pentru albumul de la grădiniță. „Mi-e dor de tine. Când ne mai vedem?” Semnat: Irina. Numele ei mi-a rămas întipărit în minte ca o rană deschisă.

Au urmat luni de tăcere și certuri mocnite. Vlad a jurat că totul s-a terminat, că a fost doar o greșeală. Am încercat să-l cred. Pentru Mara, pentru familia noastră. Dar fiecare atingere a lui era umbrită de imaginea Irinei. Fiecare zâmbet ascundea o întrebare: „Oare chiar m-a ales pe mine?”

Mama mea îmi spunea mereu că o femeie trebuie să ierte pentru copii. Dar eu nu mai știam dacă pot. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva vina e și a mea — poate am fost prea ocupată cu serviciul, poate l-am neglijat fără să-mi dau seama.

Timpul a trecut greu. Am mers la terapie de cuplu, am încercat să ne regăsim. Vlad era prezent, dar mereu absent cu gândul. Eu eram acolo fizic, dar sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-l ierta și neputința de a uita.

Într-o zi de primăvară, când credeam că rana începe să se vindece, am văzut-o pe Irina la supermarket. Era cu un băiețel de mână — probabil fiul ei. M-a privit direct în ochi și mi-a zâmbit slab. În acel moment am simțit cum furia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej.

— Ana? Ești bine? — m-a întrebat ea, ezitant.

Nu știam ce să-i răspund. O parte din mine voia să țipe la ea, să-i spun cât m-a distrus. Alta voia doar să plece, să uite că există. Am rămas pe loc, cu mâinile strânse pe coșul de cumpărături.

— Îmi pare rău pentru tot — a spus ea încet, privind în jos.

Cuvintele ei nu m-au liniștit. Dimpotrivă, au făcut rana mai adâncă. Am plecat fără să spun nimic, dar în minte mi-au răsunat zile întregi acele vorbe simple: „Îmi pare rău”.

Seara aceea am petrecut-o singură în dormitor. Vlad a venit târziu acasă și nu a îndrăznit să mă întrebe nimic. Mara dormea liniștită în camera ei, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Am încercat să reconstruim ceva din ceea ce am avut, dar mereu a existat o umbră între noi. Oricât am încercat să uit, nu am reușit niciodată să iert cu adevărat. Vlad s-a schimbat — e mai atent, mai prezent — dar eu nu mai sunt aceeași Ana care credea orbește în iubire.

Uneori mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să plec atunci, când totul era încă proaspăt. Dar Mara are nevoie de ambii părinți și încă sper că timpul va vindeca totul.

Într-o seară liniștită, după ce Mara a adormit și Vlad citea o carte pe canapea, m-am uitat la el și am întrebat:

— Crezi că poți iubi din nou pe cineva care te-a rănit atât de tare?

El m-a privit lung și a tăcut. Poate nici el nu știe răspunsul.

Mă întreb adesea: oare chiar putem ierta cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre? Voi ce credeți? Sunt răni care nu se vindecă niciodată?