Când zăpada a căzut și adevărul a ieșit la iveală: O seară de Crăciun care mi-a schimbat viața

— Nu deschide ușa, Ilinca! am șoptit printre dinți, cu ochii la ceasul din bucătărie care ticăia enervant. Era Ajunul Crăciunului, iar bradul mirosea a pădure proaspătă, dar în stomac simțeam doar un nod greu. Fetița mea, cu obrajii roșii de emoție, se uita la mine nedumerită. — Dar mami, poate e Moșul!

Nu era Moșul. Erau ei. Rudele acelea pe care le evitam de ani de zile, cei care nu știau decât să judece, să răscolească trecutul și să arunce cuvinte ca niște cuțite. Am deschis ușa cu mâna tremurândă. Pe prag stăteau mătușa Lenuța, cu privirea ei tăioasă, și unchiul Gică, cu paltonul vechi și miros de țuică. În spatele lor, verișoara Camelia își trăgea fiica de mână, iar soțul ei, Doru, privea în jos, ca și cum ar fi vrut să dispară.

— Sărbători fericite, dragă! a spus Lenuța cu un zâmbet fals. Am adus cozonac și niște vin de la țară. Nu ne-ai invitat, dar am zis că nu-i frumos să stai singură cu copila.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Soțul meu, Vlad, era la serviciu — ca de obicei — și știam că urma să duc tot greul singură. Am încercat să zâmbesc politicos.

— Intrați… dacă tot ați venit.

În bucătărie, Ilinca a început să le povestească despre brad și despre scrisoarea pentru Moș Crăciun. Eu mă chinuiam să ascund dezordinea din sufletul meu sub o mască de gazdă primitoare. Lenuța s-a așezat la masă fără să întrebe, a început să inspecteze farfuriile și să comenteze:

— Vai, dar ce puține sarmale ai făcut! Pe vremea mea, masa era plină… Și unde-i Vlad? Tot la muncă? Nu-i frumos să-ți lași nevasta singură în seara asta.

M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. Camelia a început să plângă încet, spunând că soțul ei nu o mai iubește și că viața e grea. Doru s-a ridicat brusc:

— Eu ies la o țigară.

În timp ce ușa balconului se trântea, Lenuța a început să-mi povestească despre „greșelile” mele din copilărie: cum nu eram niciodată destul de bună, cum i-am făcut rușine când am ales să merg la facultate în alt oraș, cum nu știu să-mi cresc copilul.

— Ilinca e prea răsfățată! Nu vezi că nu știe nici măcar o colindă cap-coadă? Pe vremea ta… — Pe vremea mea eram doar un copil speriat care încerca să supraviețuiască printre adulți furioși! am izbucnit fără să-mi dau seama.

Toți au tăcut o clipă. Camelia s-a uitat la mine cu ochii mari, iar Lenuța a strâns buzele.

— Nu-ți permit să vorbești așa cu mine! Eu te-am crescut după ce mama ta a murit! Dacă nu eram eu… — Dacă nu erai tu, poate că aș fi avut liniște! am spus printre lacrimi.

Ilinca s-a apropiat de mine speriată. Am luat-o în brațe și am simțit cum toată furia și durerea adunate în ani de zile ies la suprafață.

— Vreau doar să avem pace în casa asta! Nu vreau reproșuri și certuri de Crăciun! Vreau ca Ilinca să crească fără frica pe care am simțit-o eu!

Lenuța s-a ridicat brusc:

— Dacă nu ne vrei aici, plecăm!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:

— Da, vreau liniște. Vreau ca fiica mea să știe că acasă e un loc sigur.

Camelia a început să plângă mai tare. Doru s-a întors din balcon și a privit scena fără să spună nimic. Într-un final, au plecat toți fără să-și ia rămas bun.

După ce am închis ușa, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— Mami, eu te iubesc. Ești cea mai bună mamă.

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că am făcut ceea ce trebuia. Seara aceea mi-a arătat cât de greu e să pui limite când familia nu vrea să le accepte. Dar oare cât costă liniștea? Merită să pierzi legături de sânge pentru pacea sufletului tău?

Poate că uneori trebuie să alegem între trecut și viitor. Voi ce ați face? Ați avea curajul să spuneți „nu” celor care vă rănesc chiar dacă sunt familie?