Când bunătatea devine capcană: Povestea unei vieți spulberate de încredere

— Doamnă Maria, nu vă faceți griji, suntem aici să vă ajutăm!
Vocea tinerei din prag era caldă, iar bărbatul care o însoțea zâmbea larg, ținând în mână o mapă cu acte. Am ezitat o clipă, dar ploaia bătea tare în geamuri și sufletul meu, obosit de singurătate, tânjea după o vorbă bună.
— Poftiți, intrați, am zis, fără să știu că tocmai atunci mi-am deschis nu doar ușa casei, ci și poarta spre prăpastie.

Mă numesc Maria Popescu și am șaptezeci de ani. Am trăit toată viața în același sat din județul Bacău, într-o casă veche cu două camere și o grădină mică. După ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum zece ani, copiii au plecat la oraș, iar eu am rămas cu amintirile și cu pisica mea, Mitzi. Zilele erau lungi și tăcute. Vecinii mei, tanti Ileana și nea Vasile, mă mai vizitau din când în când, dar de cele mai multe ori singurătatea era tovarășa mea de nădejde.

Într-o zi de noiembrie, când frigul pătrundea prin pereții subțiri ai casei, au apărut ei: o fată tânără, cu ochi mari și blânzi, și un bărbat la vreo patruzeci de ani. S-au prezentat ca fiind de la Primărie și mi-au spus că există un program nou pentru ajutorarea pensionarilor singuri. Mi-au arătat niște hârtii cu sigla Primăriei și mi-au promis că mă vor ajuta să primesc lemne pentru iarnă și chiar o subvenție lunară.

— Doamnă Maria, trebuie doar să semnați aici ca să vă putem înscrie în program. E pentru binele dumneavoastră!
Am simțit o căldură ciudată în piept. Poate că nu eram chiar atât de singură pe cât credeam. Poate că lumea nu uitase de mine.

Am semnat fără să citesc prea atent. M-am simțit rușinată să le spun că nu mai văd bine fără ochelari. Ei au zâmbit larg și mi-au mulțumit. Au plecat repede, spunând că mă vor suna când se rezolvă actele.

Au trecut două săptămâni fără nicio veste. Într-o dimineață, am găsit pe poartă un bilet: „Veniți urgent la Primărie pentru clarificarea situației locuinței!” Am mers cât m-au ținut picioarele. La Primărie, însă, nimeni nu știa nimic despre programul respectiv. Secretara m-a privit cu milă:

— Doamnă Maria, nu avem niciun astfel de proiect. Nu ați semnat ceva?

Atunci am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat acasă și am căutat hârtiile semnate. Nu le-am găsit nicăieri. În schimb, peste câteva zile am primit o scrisoare oficială: casa mea fusese vândută! Semnătura mea apărea pe toate actele.

Am început să plâng ca un copil. Am sunat-o pe fiica mea, Anca, care locuiește la București. A venit imediat acasă.

— Mamă, cum ai putut să fii atât de naivă? Cum să semnezi fără să citești?

— Anca, eram singură… Au părut oameni buni… Am vrut doar să mă ajute…

— Nu există oameni buni pe lume! Toți vor doar să profite!
Tonul ei era aspru, dar ochii îi erau umezi. M-a îmbrățișat strâns.

Au urmat luni de coșmar: drumuri la poliție, avocați care cereau bani pe care nu-i aveam, anchete interminabile. Nimeni nu-mi promitea nimic. Casa mea era deja trecută pe numele altcuiva — niște necunoscuți din Iași care susțineau că au cumpărat-o legal.

Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Maria… A îmbătrânit și nu mai judecă limpede…

Alții mă evitau de parcă aș fi fost vinovată de propria nenorocire.

Într-o seară friguroasă de februarie, am primit vizita executorului judecătoresc. Mi-a spus sec:

— Aveți două săptămâni să părăsiți locuința.

Am simțit că mi se taie respirația. Unde să mă duc? Copiii mei aveau viețile lor la oraș; apartamente mici, copii de crescut, rate la bancă. Anca a încercat să mă convingă să vin la ea:

— Mamă, nu te pot lăsa aici! Dar știi că nu e loc… O să fie greu…

Am acceptat cu inima strânsă. M-am mutat într-o cameră micuță din apartamentul lor de două camere. Nepoții mei mă priveau ca pe un musafir stingher. Simțeam că le încurc viața.

Nopțile nu dormeam deloc. Îmi aminteam fiecare colț al casei mele: mirosul de mere coapte toamna, sunetul ploii pe acoperișul vechi, glasul lui Gheorghe râzând în bucătărie. Toate astea dispăruseră pentru totdeauna.

Anca era mereu grăbită și iritată:

— Mamă, te rog să nu mai lași vasele nespălate! Și nu mai hrăni pisica pe sub masă!

M-am simțit inutilă și străină în propria familie.

Într-o zi am ieșit în parc și am întâlnit-o pe tanti Ileana.

— Of, Maria dragă… Ce-ai pățit tu e blestemul singurătății! Când ești singur, oricine poate profita…

Am izbucnit în plâns:

— Dar ce vină am eu că am vrut să cred în oameni?

— N-ai nicio vină… Dar lumea s-a schimbat. Trebuie să fii tare!

Acum stau la fereastra camerei mele mici și privesc copacii goi din fața blocului. M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? E oare vina mea că am avut încredere? Sau vina celor care au uitat ce înseamnă omenia?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți… Dar oare chiar trebuie să trăim cu inima încuiată? Sau există undeva un echilibru între bunătate și prudență?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Mai merită să ai încredere în oameni?